Psihologie, mârşăvie şi teocraţie în România

Pentru prezentul articol, am selectat din foarte lunga listă de biasuri cognitive unul pe care îl detest în mod special.

Se numeşte eroarea de status quo şi se manifestă astfel: oamenii puşi în faţa luării unei decizii vor prefera în mod inevitabil ca lucrurile să se schimbe sau deloc sau cât mai puţin posibil. Această manifestare iraţională a creierului uman derivă, spun unii, din faptul că indivizii, atunci când pun în balanţă eventuala pierdere cu eventualul câştig pe care le-ar produce luarea acelei decizii, valorizează mai mult eventualitatea pierderii decât eventualitatea câştigului. Cu alte cuvinte, frica de a pierde ceva ce ai primează în faţa poftei de-a obţine ceva nou. 

Această eroare de raţionament se manifestă la toate nivelurile decizionale, de la chestiuni foarte simple sau irelevante până la altele care sunt foarte importante sau chiar vitale.

Iată cum apar rezultatele în cazul unei decizii foarte simple, aceea de-a-ţi dona organele pentru transplant, în caz că mori:

Cineva o să se întrebe de unde provine diferenţa clară între cele două clase de ţări care au scos aceste scoruri la aceeaşi întrebare. Sunt danezii, olandezii şi britanicii mai puţin empatici decât austriecii, belgienii, suedezii sau portughezii? Evident că nu. Dacă oamenii ar gândi cu adevărat raţional, ar exista un singur răspuns la această întrebare: "Da". 

Nu de alta, dar după ce mori, hoitul nu-ţi mai foloseşte la nimic, însă poate folosi altora, şi mai mult, poţi oricând să ajungi în situaţia în care tu sau copilul tău are nevoie de un organ. Este deci ideal ca toţi să fim dispuşi să ne donăm organele în caz de deces.

Iată de unde provine diferenţa:

în cazul primului grup de ţări, cel asociat cu săgeata albastră întrebarea a fost pusă astfel:

în timp ce în cazul celui de-al doilea întrebarea are o formă diferită:

Cele două moduri de-a pune aceeaşi întrebare oferă impresia că în primul caz, poziţia obişnuită, consensul general este că majoritatea nu participă la programul de donare a organelor, în timp ce în al doilea caz, impresia e că majoritatea participă. În primul caz chiar este solicitat un efort decizional din partea subiectului, în timp ce în cel secund, eventualitatea în care subiectul nu ia nici o decizie îl transformă automat în participant în acel program de donare al organelor. În primul caz decizia ar însemna o deraiere de la status quo, iar în al doilea, decizia înseamnă menţinerea status quo-ului, deoarece creierul presupune că poziţia de referinţă, cea a majorităţii, este testată şi verificată ca fiind sigură şi avantajoasă.

Revenind la titlul postării, ce legătură are psihologia cognitivă cu teocraţia şi mârşăvia? Are o legătură foarte mare şi iată de ce. Să presupunem avem două situaţii, referitor la procesul de înscriere la ora de religie.

1. Cei care doresc să nu facă religie trebuie să aibă o anume vârstă, să facă cereri pe care să le semneze părinţii şi apoi să treacă puţin şi prin aparatul birocratic din şcoli.

2. Cei care doresc să înveţe la şcoală doctrina creştină, aceea care te pregăteşte pentru a fi sclavul perfect, să fie obligaţi să depună aceeaşi cerere, şi să treacă ei puţin prin aparatul birocratic din şcoli.

Îşi imaginează cineva cum ar arăta statisticile în acest caz? Îmi imaginez eu; ar exista o diferenţă procentuală chiar mai mare decât cea din cazul prezentat mai sus, deoarece un click e un click, însă depunerea de cereri pe la secretariate chiar reprezintă un efort în comparaţie cu faptul de-a bifa un checkbox. Care copil s-ar obosi să facă vreun efort ca să fie prezent la ora de mitologie (prezentată ca fiind adevărată) în loc să bată mingea pe stradă sau să citească poveşti nemuritoare, la fel de fantastice ca cele creştine, însă lipsite de episoadele de violuri colective, incesturi, alte crime abominabile şi epurări etnice?

Astfel , la modul practic, ceea ce se întâmplă în şcolile noastre se numeşte prozelitism şi îndoctrinare religioasă, nu libertate de conştiinţă. Iar cei care au pus pe picioare acest sistem au ştiut foarte bine ce fac, să nu creadă cineva că teocraţii mârşavi care ne conduc sunt nişte inocenţi care nu ştiu să facă diferenţa între tipurile de situaţii prezentate aici. Aceste specimene subumane au ales să îi drogheze cu "opiul maselor" pe cei mai tineri dintre noi, aceia care ar trebui să susţină societatea în viitor. Iar nişte oameni care sunt creştinizaţi la cap nu au ce societate să susţină , pot să ajungă doar nişte victime care se roagă la Dumnezeu pentru a avea un serviciu, sau să-şi ducă jugul cu smerenie şi maximă stupizenie, spre mare satisfacţie a teocraţilor.

Ce este şi ce nu este supranatural?

Din diferite surse aflăm că supranaturalul este ansamblul fenomenelor care sunt în afara forţelor şi legilor naturii sau în contradicţie cu acestea, care par în afara naturii, a lumii percepute de simţuri.

O primă problemă a acestei definiţii este aceea că este definită relativ la un concept care nu este destul de clar, acela de "natural", cam în acelaşi mod în care ateismul este definit relativ la teism. În ceea ce priveşte însă teismul şi ateismul, este clar tuturor că este vorba despre o credinţă sau despre lipsa credinţei într-un concept, şi că există cu certitudine oameni care cred în existenţa zeilor şi oameni care nu cred în existenţa zeilor. Drept urmare etichetările de forma teist - ateist sunt justificate.

   Este discutabil dacă discriminările de forma natural - supranatural sunt justificate. Dacă cineva inventează peste noapte cuvântul "creştinoid" si afirmă că există lucruri care sunt creştinoide şi lucruri care nu sunt creştinoide, fără să ofere un criteriu pentru aplicarea acestei discriminări, nu avem cum să decidem care este înţelesul cuvântului "creştinoid". Întrebarea legitimă care se impune în acest caz este următoarea: cum poate stabili cineva într-un caz concret dacă un lucru este creştinoid sau nu? Dacă inventatorul cuvântului ne spune că nu există nici un fel de manifestări empirice ale creştinoiziei, de bună seamă că o să considerăm că din moment ce lucrurile creştinoide nu pot fi deosebite de cele care nu sunt creştinoide, nu avem nici un motiv să folosim în vreun context această noţiune.

   Nu putem decât să tragem concluzia că inventatorul asociază această noţiune cu nişte imagini şi sentimente care nouă nu ne sunt accesibile; ar putea la fel de bine să halucineze astfel datorită schizofreniei. Iar ceea ce ţine de domeniul personal şi subiectiv, nu poate fi impus în spaţiul public şi nu poate fi folosit corect ca mobil în vederea comunicării. Pentru ca orice tip de comunicare lingvistică să aibă loc, trebuie ca ambii comunicanţi să cadă de acord asupra înţelesului şi uzului cuvintelor.

   În contextul în care cei ce susţin că supranaturalul este în afara lumii percepute de simţuri, aceea care se numeşte natură,  această noţiune nu are sens. Nimeni nu va reuşi vreodată să perceapă ceva care este "supranatural".

   Noi oamenii putem avea cunoştinţă de existenţa unui obiect sau a unei entităţi numai dacă se manifestă astfel  încât să existe un tip de interacţiune între noi şi acel obiect. Dacă nu există interacţiune sau un şir de interacţiuni de nici un fel, adică obiectul nu se manifestă în aşa fel încât să producă un efect asupra noastră, nu vom şti niciodată de existenţa acelui obiect. Iar ceea ce se manifestă în natură este implicit natural şi ca atare supranaturalului îi rămâne să se manifeste în afara naturii, deci în aşa fel încât noi să nu avem cunoştinţă de el.

 Curios este faptul că există în vocabular un cuvânt care actualmente nu desemnează nimic. Iar pentru a răspunde la această întrebare trebuie să facem un scurt istoric. Pe vremuri cuvântul acesta chiar desemna nişte procese, nişte evenimente din natură: cutremure, inundaţii, boli, fulgere, tornade, şarlatanii executate de şarlatani pricepuţi, erupţii vulcanice, coincidenţe date de legea numerelor mari, halucinaţii, oameni bolnavi psihic, şi cam tot ceea ce era neexplicabil.

   Pe măsură ce ştiinţa a avansat, supranaturalul a început să desemneze din ce în ce mai puţine evenimente reale, pierzându-le în favoarea naturalului. Alte câteva au rămas totuşi calificate ca aparţinând de supranatural, dar în acelaşi timp au fost etichetate la capitolul ficţiune şi imaginaţie. Oamenii prin Evul Mediu chiar credeau că vampirii, vrăjitoria şi demonii fac parte din realitate. În prezent doar indivizii din ţările subdezvoltate mai cred în asemenea bazaconii. Ei şi cu creştinii ortodocşi din România care pun tot felul de evenimente neplăcute pe seama demonilor şi se apucă să exorcizeze oameni în timp ce noi, cei civilizaţi, măcar la nivel intelectual, ne uităm la filmele cu strigoi, vampiri şi draci doar pentru că sunt o formă de divertisment.

   Din cele mai vechi timpuri şi până acum, supranaturalul a desemnat ignoranţa şi lipsa de cunoştinţe a speciei umane, iar din acest punct de vedere trebuie să recunosc că există supranatural. Chiar prea mult supranatural în secolul XXI, secolul tehnologiei. 

   Să nu uităm că cei care profită de pe seama supranaturalului vor duce o luptă susţinută împotriva explicării naturaliste a fenomenelor, pentru că altfel şi-ar pierde sursa de profit. Popii, homeopaţii,naturiştii şi toate speciile de şarlatani au un interes direct în a promova ignoranţa şi în a se opune educaţiei ştiinţifice.

   De ce un om care a văzut o explozie nucleară, care vede cum funcţionează telefonia mobilă sau care utilizează un computer ar vede o icoană plângătoare şi ar decide că nu există o explicaţie naturalistă pentru acel fapt, când el admite că există explicaţii naturaliste pentru modul în care două oraşe au fost rase de pe suprafaţa pământului într-o clipită, întocmai ca Sodoma şi Gomora? De ce un om care admite că există o explicaţie naturalistă pentru modul în care funcţionează un procesor şi-ar apleca fruntea şi raţiunea în faţa unor cadavre, sperând că prin pură magie acele cadavre or să-i îndeplinească vreo dorinţă?

   Din cauza îndoctrinării religioase şi a celei antiraţionale, pe care o practică cei care au de câştigat de pe urma supranaturalului, prin minciună, decepţie, şi tehnici mârşave de "imunizare" a creierului la gândirea sceptică. Aceştia construiesc nişte prăpăstii imense în creierele victimelor, prăpăstii care produc disociere cognitivă şi împiedică raţionamentele şi gândirea corectă. După care pot foarte bine să trăiască pe spinarea victimelor ca nişte paraziţi care se respectă. Aceşti indivizi sunt nişte elemente dăunătoare societăţii, şi chiar dacă nu se vor da legi în secolul acesta împotriva practicilor pe care aceştia le pun în aplicare, ar fi cazul ca mai mulţi oameni să realizeze că societatea are o problemă gravă.

Argumentul prin ignoranţă

Cred că numărul de replici teiste pe care le-am recepţionat şi care sunt bazate pe argumentul prin ignoranţă a devenit atât de mare încât a venit timpul să-mi construiesc o replică şablon astfel încât să nu mai trebuiască să scriu acelaşi lucru de fiecare dată. Pe scurt, a venit vremea ca această aberaţie macabră şi jignitoare să fie expusă în adevărata ei splendoare.

Cam aşa sună versiunea de argument prin ignoranţă pe care o folosesc creştinii: nu pot să-mi explic ceva, deci înseamnă că un Dumnezeu e în spatele acelei chestiuni. Acestea fiind spuse, rezultă conform aceluiaşi tip de raţionament jignire adusă raţiunii că:

1. Am văzut un căcat într-un veceu. Atât de complex era acel căcat încât nu am reuşit să-mi dau seama cum ar fi ajuns să existe în acel veceu. De bunăseamă, l-a făcut un Dumnezeu.

 2. Nu am nici un fel de explicaţie pentru gradul de complexitate al unei celule. Drept urmare, Dumnezeu şi-a băgat coada în construcţia acelei celule; nu ştiu ce-i aia evoluţionism, deci viaţa a fost creată de către Dumnezeu (prin magie).

 3. Odată când eram copil şi culegeam gândacii de Colorado de pe cartofi, i-am văzut reproducându-se. Nu pot să-mi explic de unde ştiu ei cum să se reproducă, deci este clar că există un Dumnezeu care le şopteşte la ureche cum să facă treaba.

 4. Nu pot să-mi explic cum există oameni care trăiesc în secolul XXI şi încearcă să demonstreze existenţa dumnezeilor şi dracilor prin apel la ignoranţă. Rezultă că există un Dumnezeu care i-a sărăcit la "duh".

 5. Copilul care se dădea cu trotineta prin parc alaltăieri era mult prea priceput ca să poată să o facă singur. Este evident că Dumnezeu îl ţinea pe trotinetă.

 6. Eu nu sunt şcolarizat. Nu ştiu istorie, nu ştiu geografie, nu ştiu matematică, nu ştiu fizică, nu ştiu chimie. Nici biologie şi nici astronomie. Nu ştiu nimic, deoarece trăiesc în România, o ţară în care a nu şti nimic este foarte la modă. Şi cum dau de vreun lucru pe care nu-l ştiu, îl bag pe Dumnezeu la înaintare. Ignoranţa mea este dovada supremă pentru existenţa lui Dumnezeu

 7. Descartes a zis: cuget, deci exist. Creştinul zice: nu cuget, deci există Dumnezeu. Astfel a luat naştere o nouă categorie socială, aceea a liber necugetătorilor, ca reacţie împotriva apariţiei liber cugetătorilor.

 8. Unii oameni spun că pentru a face copii, trebuie să te angajezi în activităţi sexuale. Eu nu pot să-i cred, deci e clar că pe copii îi aduce barza.

 9. Când am descoperit la baza pomului de Crăciun nişte bomboane, şi singura explicaţie care mi s-a oferit a fost că acelea au fost aduse de către Moş Crăciun, am ajuns la concluzia că există un Moş Crăciun. (Sper că s-a prins cineva că glumeam, n-am crezut niciodată în Moş Crăciun!)

 10. Uitaţi-vă la fulgere şi la trăsnete. Aveţi cum să le explicaţi? Nu. Şi chiar dacă aveţi cum, pe mine nu mă interesează explicaţia voastră. Fulgerele şi trăsnetele demonstrează că există Dumnezeu. Sau poate e vorba de Sfântul Ilie care se plimbă cu carul pe bolta cerească. Sau Zeus? Thor? Vişnu? Quetzalcoatl? Extratereştrii? Reptilieni? Zâna măseluţă? Unicornul roz? Unicornul verde? Baba Cloanţa?

 11. Nu ştiu cum se face mămăliga. Rezultă că există un cerc pătrat şi un curcubeu invizibil. Sau rezultă că eu chiar nu ştiu cum se face mămăliga?

 12. Seceta, cutremurele, inundaţiile, necazurile, nenorocirile şi catastrofele care mai cad peste noi sunt manifestări ale mâniei lui Dumnezeu; Aşa se credea în Evul Mediu, când nu exista climatologie sau dinamica plăcilor tectonice. Acum există. Dar se pare că există degeaba din moment ce oamenii pun pe seama supranaturalului ceea ce li se întâmplă, şi astfel, cu apelul la ignoranţă în frunte, trec prin viaţă fără să ştie că sărăcia de exemplu, nu este o manifestare a mâniei dumnezeieşti ci un rezultat al incompetenţei crunte a politicienilor pe care aceiaşi ignoranţi îi votează cu sfinţenie la fiecare campanie electorală, ca nişte oi vide la cutia craniană ce sunt.

 13. Odată, pe vremea când femeile erau ucise cu pietre dacă nu erau virgine în noaptea nunţii, a venit una şi a spus că a rămas însărcinată cu Dumnezeu. (Sau Sfântul Duh). Nu văd ce explicaţie raţională poate fi găsită pentru faptul că o femeie a rămas însărcinată, deci cel mai probabil este că acolo a fost mâna lui Dumnezeu. (Sau Sfântul Duh). Ceea ce poate fi afirmat cu certitudine însă, este că pruncul până la urmă tot cu barza a venit. (vezi punctul 8).

 14. Nu îmi explic cum a putut să apară un dumnezeu atât de malefic şi infect ca cel creştin, aşa, dintr-o pură întâmplare, deci a fost făcut de Dracu'.

 15. Nu reuşesc să-mi dau seama cum se face că unii pot să tragă vreo concluzie din faptul că le lipsesc nişte cunoştinţe, alta decât aceea că le lipsesc nişte cunoştinţe, dar sper că psihologii vor duce o muncă susţinută şi vor descoperi acest mister. Sau, pot să fac apel la ignoranţă şi să cred că sunt posedaţi de diavolul prostiei care le-a luat minţile.

Cred că ajunge atât. Dacă există cineva care nu a reuşit să priceapă ceea ce era de priceput de aici, să nu se mai obosească să posteze vreun comentariu ci să acceseze degrabă acest link. Este urgent!!!

Persecuţia creştinilor

     Cea mai mare eroare pe care au comis-o inamicii creştinismului a fost aceea de-a îi persecuta pe creştini. Cei care au considerat că este eficient a proceda astfel în ceea ce priveşte combaterea creştinismului, au fost nişte ignoranţi în materie de psihologie, sociologie, şi cel mai grav, teribil de ignoranţi în domeniul teologiei creştine şi au sfârşit prin a aduce mai multe deservicii decât servicii scopului lor.
     În ceea ce priveşte psihologia, acei oameni ar fi trebuit să ştie că nimeni nu poate fi convins să nu creadă ceva prin tortură, ameninţări sau moarte. În faţa acestor situaţii, cel mai probabil este ca persecutatul să mintă şi să declare că a greşit, dar asta nu înseamnă în nici un caz că a fost convins de ceva. Principala preocupare a torturatului va fi o modalitate de a scăpa de tortură şi nimic altceva. Pentru ca cineva să îşi schimbe poziţia în ceea ce priveşte o ideologie religioasă este nevoie de foarte mult timp şi de informaţii care desfiinţează progresiv ideologia respectivă, iar în cazul creştinismului acest proces este deosebit de complicat.

     În ceea ce priveşte sociologia, acei oameni ar fi trebuit să ştie că religia creştină a funcţionat ca un identificator specific al comunităţii creştine, şi ca atare, orice atac împotriva vreunui membru al eventualei comunităţi nu ar fi avut ca rezultat decât cristalizarea legăturilor intracomunitare, aşa cum se întâmplă în cazul oricărei ameninţări care tronează asupra unui grup social şi mai ales asupra unui grup social minoritar. Iar în timpul persecuţiilor din epoca romană, creştinii erau în mod clar minoritari şi parţial din acest motiv, Nero şi cu ceilalţi împăraţi romani nu au reuşit decât să promoveze creştinismul în imperiu şi să îl transforme intre 60 şi 380 e.n. dintr-o doctrină a unei secte teribil de obscure, în religia oficială a lumii romane.

      Una dintre inovaţiile speciale ale creştinismului este teologia masochistă a persecuţiei, persecuţie care nu numai că este privită ca fiind un dar şi o cale către mântuire dar pe deasupra mai reprezintă şi o profeţie care se autorealizează. Aceasta funcţionează în consonanţă cu apologia suferinţei, privită în Noul Testament ca o mare virtute. Iată câteva versete relevante, versete care fac din creştinism o religie care prosperă atunci când adepţii ei sunt sau se simt persecutaţi:

Matei 5:10 -12 
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!
Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voastră.

 Ioan 15:18 - 20     
Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.
Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.
Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său.' Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.

Romani 8:35 - 39  
Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?
După cum este scris: "Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat."
Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.
Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
nici inaltimea, nici adancimea, nici o alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Hristos, Domnul nostru.

 2 Corinteni 4:8 - 11      
Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi;
prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.
Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.

 2 Corinteni 12:10      
De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.

 2 Timotei 3:12      
De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.  

1 Petru 4:12 - 14     
Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi, dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui.
Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.

     Am dat doar câteva versete, însă sinistrul Nou Testament abundă în astfel de texte ce au ca rezultat direct construirea la nivel psihic a unor bucle de feedback pozitiv care desfiintează unul dintre cele mai puternice instincte ale vieţuitoarelor, instictul de conservare. Acesta este suprimat în favoarea dogmei antiumane creştine, un virus informaţional care a evoluat să infesteze creierele indivizilor şi să-i compulsioneze să accepte orice fel de afront adus vieţii, culminând cu modificarea radicală a percepţiei asupra suferinţei, suferinţa - cel mai important mecanism prin care organismul este notificat că îi este atacată integritatea. Creştinismul distruge mai mult decât sistemul imunitar al individului la nivelul biologic, îi distruge la nivel psihic capacitatea de-a conştientiza că este dezintegrat în mod sistematic şi transformat doar într-un recipient futil pentru infestarea altor victime şi pentru propagarea virusului.

     După cum se vede în versetele de mai sus, un creştin nu numai că ar trebui să se aştepte să fie persecutat, să fie încercat, tăiat ca o oaie, să fie urât de către alţii, să accepte foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia sau sabia, să fie dat morţii; pe deasupra acesta trebuie să simtă plăcere în slăbiciune, nevoie, defăimare şi prigonire. Trebuie să se bucure şi să aştepte să pătimească precum idolul lui, Iisus Hristos, şi să fie fericit dacă se întâmplă să pătimească astfel deoarece aşa are garantat un loc în împărăţia cerurilor.

     Nevoia de persecuţie a creştinilor este evidenţiată prin numeroasele teorii conspiraţioniste pe care le suţin, conspiraţii care ar avea ca principal scop desfiinţarea lor. Dacă nu există persecuţie reală, atunci aceasta prinde formă în imaginaţie sub forma clanurilor sataniste, ateiste sau iudeo-masonice care nu trăiesc decât pentru a băga biocipuri pe sub pielea creştinilor şi pentru a le vaccina copiii cu vreun vaccin care provoacă autism. Atunci când creştinii nu sunt persecutaţi de nimeni, încep să se persecute unii pe alţii: catolicii pe ortodocşi, ortodocşii pe martorii lui Yehova, protestanţii pe catolici şi aşa mai departe. Din câte ştiu eu o singură dată s-a întâmplat în istorie ca o sectă creştină să fie desfiinţată prin persecuţie - aceea a catarilor, care a fost adusă la extincţie de către Sfânta Inchiziţie printr-o campanie al cărei slogan a fost: "Caedite eos. Novit enim Dominus qui sunt eius" (Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu îi cunoaşte pe cei ce sunt ai lui) - în traducere liberă după 2Timotei 2:19.

     Prin urmare, ca un antiteist ce sunt, mă declar cât se poate de ferm împotriva oricărui tip de persecuţie asupra creştinilor şi a religiei lor deoarece aceasta nu ar duce decât la consolidarea şi cimentarea credinţei iraţionale în dumnezei, draci şi cristoşi. În timp ce Polonia şi România (ţări în care regimurile comuniste au persecutat iniţial biserica) sunt cele mai religioase ţări din Europa, Danemarca, Norvegia şi Suedia conduc prin cealată parte a clasamentului, fapt care reprezintă un semnal clar că, în ceea ce priveşte propaganda ateistă singura soluţie este confruntarea la nivel informaţional şi expunerea religiei creştine ca ceea ce este: o sumă de mituri imorale care sunt prezentate ca fiind adevărate de către prea-mincinoşii teologi cu scopul de-a mulge turma de credincioşi şi o ideologie susţinută aşa cum se poate observa şi de către stat, probabil pentru ca cetăţenii să nu se revolte în faţa abuzurilor şi incompetenţei politicienilor, considerând că a trăi în penurie reprezintă împlinirea vreunei profeţii biblice.