Pagini

joi, 22 decembrie 2011

Propagandă ateistă

    Există pe internet zeci dacă nu sute de mii de site-uri în limba engleză în cadrul cărora este prezentat cu lux de amănunte ce înseamnă ateism, există nenumărate dezbateri între teişti şi atei, şi în acest context se poate ca cineva să întrebe la ce mai foloseşte cantitatea deja respectabilă de texte scrise în limba română pe aceeaşi temă.
    Ei bine, este foarte uşor de văzut la ce foloseşte, imaginându-ne cum ar arăta acest mediu informaţional dacă s-ar elimina deodată toate aceste texte, daca ar dispărea printr-o minune de-a dreptul dumnezeiască toată blogosfera ateistă şi orice site care menţionează ateismul altfel decât la modul peiorativ. Un prim efect al fi acela că orice individ care ar căuta informaţii despre religie în limba română ar ajunge invariabil pe un site unde se face îndoctrinare religioasă şi astfel potenţialul de-a fi cunoscut adevărul în această chestiune ar fi foarte redus.
    Mai important este însă faptul că orice blog ateist, orice discuţie în care un ateu se manifestă, orice videoclip regizat de către un ateu prezintă dovada irefutabilă a existenţei ateilor în România, a existenţei unei comunităţi ateiste în România. Eu ştiu că noi oamenii, nu suntem animale raţionale ci animale emoţional-raţionale şi sociale, mai ştiu în ce mediu am evoluat să supravieţuim şi deci ştiu cât de importantă este comunitatea pentru majoritatea oamenilor. Faptul că există o astfel de comunitate este inestimabil; să ne gândim doar cât de dispusă este o persoană să afirme vreun adevăr incomod pentru un grup atunci când se simte cu desăvârşire singură.
    Pentru mine a mă integra într-o comunitate este mai puţin important; pentru mine important este promovarea adevărului şi desfiinţarea minciunilor chiar cu preţul excluderii din vreo comunitate. Este atât de important acest lucru deoarece în mod neparadoxal tot un animal social sunt şi eu, dar ştiu că minciunile colective de tipul celor creştine nu fac bine pe termen lung nici unei comunităţi şi nici unei societăţi, nu pot sa-mi facă mie bine, nici altora, iar cine nu se pronunţă împotriva lor este de fapt un animal antisocial.
    Minciunile religioase pot fi avantajoase unora pe termen scurt, ele însă vor fi pe termen lung detrimentale tuturor. Minciuna colectivă religioasă îi ajută pe unii să se eschiveze de la abordarea unor probleme care necesită rezolvare urgentă, îi ajută să uite de acele probleme însă mai devreme sau mai târziu ei vor trebui să dea piept cu ele. Mai ales în această ţară este nevoie de mai mult respect pentru adevăr şi mai puţină toleranţă pentru minciunile colective, aşa cum am avut toţi ocazia să constatăm de exemplu în cazul bacalaureatului. 
    Este adevărat că poate fi plăcut să te detaşezi de realitate şi să uiţi efectiv de lucrurile care te deranjează, însă această plăcere nu are cum să dureze la nesfârşit. Plăcerea care poate să dureze la nesfârşit este doar plăcerea de-a nu te minţi pe tine însuţi, de-a fi onest şi de-a fi într-o relaţie coerentă cu mediul înconjurător.
    De aceea, ţin să mulţumesc oricărei persoane care a contribuit la promovarea raţionalismului, a ştiinţei şi a gândirii critice în detrimentul gândirii magice de tip religios. Unii au scris pe bloguri, alţii au comentat pe marginea unor articole din publicaţiile online sau pe forumuri. Unii au activat din poziţia unor asociaţii, alţii au dezbătut cu credincioşii pe unde au apucat, în mediul virtual sau cel real.
    Am văzut o categorie de atei care s-au apucat să facă câte ceva şi care probabil în lipsa feedback-ului şi-au pierdut motivaţia şi au renunţat. Conform statisticilor efectuate tendinţa de secularizare din România este foarte puternică, încrederea în instituţia bisericii în descreştere şi mai mult, această tendinţă se va menţine şi în viitor. Desigur, dinamica fenomenului religios este foarte complexă iar ceea ce facem noi aici pe internet sau prin afara lui constituie doar o variabilă a ecuaţiei, însă nu văd de ce şi-ar pierde cineva motivaţia de-a ridiculiza şi de-a expune absurdităţile religioase, mai ales în cadrul unui efort colectiv.
    Acest efort colectiv trebuie să ofere baza socială şi intelectuală pe care se poate ridica în România o persoană publică sau un grup de persoane publice care să expună minciunile religioase şi nu la modul la care se face acum - criticând cu perdea biserica şi ocolind complet religia. Critica bisericii şi a religiei din prezent este într-adevăr mult mai pregnantă decât acum vreo 5 ani, când era mai degrabă inexistentă, însă chiar şi aşa este insuficientă. Trebuie să fie atacată frontal şi religia, trebuie să fie atacate doctrinele ei iraţionale precum şi problema existenţei vreunui Dumnezeu şi adevărul este că dacă cea mai mare şi mai gogonată minciună colectivă nu este desfiinţată atunci slabe şanse sunt să le desfiinţăm şi pe celelalte. Există în societate o piaţă a ideilor, iar în cadrul acestei pieţe trebuie să existe oameni care promovează gândirea raţională căci pe cea defectuoasă o promovează destui. A profita de naivitate şi de prostia omenească este o afacere foarte profitabilă şi trebuie să admitem că există oameni care trăiesc de pe urma ei şi care vor să se asigure că afacerea rămâne la fel de profitabilă. Nu ne putem numi civilizaţi până când chiar şi aceşti profitori au să înţeleagă că faptul în sine de-a ţine oamenii în prostie - este cea mai mare prostie posibilă.
    Dacă ne uităm la trendul istoric religia este într-un declin vertiginos şi acum în secolul XXI avem tehnologia necesară desfiinţării atât religiei precum şi altor ideologii a căror existenţă se bazează pe izolarea informaţională. Izolarea informaţională nu mai este posibilă şi trebuie să profităm la maxim de acest fapt. Problema nu este dacă religia creştină va muri sau nu, au decedat altele înaintea ei şi va deceda şi ea, problema este cât de repede îşi va găsi obştescul sfârşit şi cât de repede va fi aşezată în rândul surorilor sale la capitolul mitologie. Pentru că suntem atei şi ne place viaţa, vă invit să conlucrăm la desfiinţarea ei în aşa fel încât să simţim efectele desfiinţării religiei în timpul vieţii noastre chiar dacă toate generaţiile viitoare vor profita de pe urma acestui fapt. Vă invit să-i facem mormânt lui Dumnezeu şi să-i punem şi cruce. O cruce pe care să scrie:
    Aici nu odihneşte vreun rob al lui Dumnezeu, ci Dumnezeu însuşi. Să-i fie ţărâna uşoară!


marți, 6 decembrie 2011

Expansiunea BOR

    În contextul în care populaţia României scade odată cu numărul de şcoli şi spitale, există totuşi o industrie care prosperă; aceasta este industria producătoare de popi. Imediat după incidentele din '89, BOR a intrat într-o expansiune continuă şi nu s-a mai oprit. Avantajul de-a avea autonomie faţă de stat permite bisericii majoritare să producă popi pe bandă rulantă şi să construiască şi biserici pentru acei popi fără nici un fel de constrângere din partea pieţei de pseudoservicii religioase. 
    Dacă serviciile ar fi fost reale şi ar fi funcţionat măcar după mecanismul cererii şi ofertei, atunci ai fi văzut poate vreun sondaj de opinie în care oamenii să fie întrebaţi dacă mai vor popi şi biserici peste numărul celor care există deja. În lipsa acestui mecanism însă, BOR poate produce câţi popi doreşte şi apoi poate şi construi biserici pentru ei, toate pentru o mai bună şi eficientă extragere a sevei din populaţie.
   Există un nume pentru structurile care se dezvoltă în acest mod în interiorul unui organism, iar acel nume este cancer. În caz că pacientul nu este trimis imediat la raze în aşa fel încât tumoarea bisericească să intre în remisie, ne putem aştepta pe viitor la lucruri aberante şi absurde.
   După câte văd eu, BOR are drept ţintă o ţară în care să existe cea mai mare densitate de popi pe cap de locuitor. Cel puţin trei popi pe cap de locuitor, unul pentru slujba de dimineaţă, unul pentru prânz şi altul pentru vecernia de seară. Probabil BOR o să vrea să monteze nişte gherete cu popi prin parcurile publice şi pe la intersecţii, să angajeze nişte popi de lift şi nişte popi de restaurant care să binecuvânteze omul la cap în timp ce mănâncă. Poate vor să inventeze preotul voiajor, care să însoţească omul peste tot pe unde se duce, astfel încât să-l poată spovedi şi să-i poată ierta păcatele în timp real. Aceşti nătărăi au de gând să facă popi de jucărie pentru băieţi şi călugăriţe de jucărie pentru fetiţe ca nu cumva copiii să se joace jocuri laice. Atât de popită, protopopită şi răspopită are să fie această ţară încât toţi ne vom simţi ca nişte turişti pe muntele Athos.
    Ce să mai spui despre febra turbată de-a construi biserici peste tot pe unde n-ai nevoie de ele? Păi nu era mai simplu să facă nişte biserici pentru uz personal, cu altar şi catapeteasmă care se pot instala direct în casă, o cruce pentru acoperiş şi un clopoţel cu care să scoţi vecinii din pepeni trâmbiţând sus şi tare faptul că tu eşti religios? Eu n-am nici o problemă cu faptul că oamenii se duc la biserică; din partea mea să se ducă toţi în biserica mă-sii cu creştinismul lor cu tot, dar să se ducă în biserici făcute pe banii lor, nu pe ai altora.
    De ce se întâmplă acest lucru la noi şi prin ţările civilizate nu? În principiu este vorba de guvernanţi nătângi care nu au un răspuns serios la problemele sociale, deci recurg la anestezierea nemulţumirii prin religie şi nu prin politici care vizează cauzele acelei nemulţumiri. Pe lângă asta, prestaţia lor nătângă nu îi poate legitima moral ca guvernanţi, şi apelează din nou la biserică şi pentru această chestiune. Biserica fără ajutorul perpetuu pe care-l primeşte din partea mass-media şi a guvernanţilor s-ar scufunda rapid acolo unde-i e locul, adică în Evul Mediu.
     Nu spun că guvernanţii sunt nătângi şi neghiobi ca să jignesc, este doar o constatare a faptului că în secolul XXI avem nevoie urgentă de tehnicieni, de ingineri, cercetători şi intelectuali, nu de popi. Popii sunt buni numai la îndrugat minciuni de spre universuri paralele şi realităţi alternative în care curge lapte şi miere, sau foc şi pucioasă, după caz. Popii nu cunosc nimic din ceea ce ne poate folosi în viitorul apropiat, ce să mai vorbim de cel îndepărtat. Ce au să facă popii în deceniile viitoare atunci când ne vom confrunta cu penurie de resurse, cu probleme sociale şi de mediu? Au să facă o sfeştanie? Au să se roage la Dumnezeu pentru ieftinirea petrolului? Este absurd şi este ruşinos pentru orice deţinător de creier că nu se manifestă împotriva acestei aberaţii medievale.
    Mai spun că avem nevoie de intelectuali, eventual produşi pe internet, deoarece aceştia pe care-i avem acum cu greu se pot numi intelectuali. Nu sunt decât nişte nevertebrate lipsite de testicule, de la care te poţi aştepta să spună adevărul doar dacă acel adevăr nu deranjează status quo-ul. Iar adevărurile ce nu deranjează status quo-ul nici măcar nu merită a fi spuse.

joi, 1 decembrie 2011

De ziua naţională, antinaţionalist

    A fi naţionalist înseamnă a fi aderent la o ideologie care susţine un criteriu de divizare al comunităţilor umane pe baza etniei. Acum, daca vrea cineva să ma întrebe de ce nu consider că naţiunea română e în vreun fel mai presus de alte naţiuni, de ce etnia română nu merită vreun premiu special, pot doar să arăt cu degetul înspre afară, fără alte explicaţii şi să consider că am demonstrat teza. Nu merităm nici un premiu special pentru că suntem români. 
    Pe de altă parte, nu consider nici că alte naţiuni sunt mai presus de noi şi deci nici că acelea ar merita premii speciale şi asta este o poziţie pe care chiar şi naţionaliştii fanatici mi-ar cere sa o justific, deoarece până şi ei ştiu că mănâncă rahat cu polonicul atunci când afirmă că românii sunt mai breji decât alţii. 
    Desigur, norvegienii, suedezii şi danezii sunt mai civilizaţi decât noi şi au un nivel de trai mult mai ridicat, englezii şi evreii au dat oameni de ştiinţă renumiţi, germanii au avut mari filozofi, francezii artişti şi putem continua astfel, însă o întrebare rămâne:
    există ceva ce ţine de a fi norvegian şi te face civilizat, există ceva ce ţine de a fi german şi te face filozof, ceva ce ţine de-a fi englez şi te face om de ştiinţă? Nu, nu există. Există condiţii şi interacţiuni deosebit de complexe între condiţiile geopolitice care determină soarta naţiunilor şi destinul cetăţenilor din cadrul acelor naţiuni. Un copil de etnie norvegiană crescut în România poate foarte bine să ajungă vânzător la barul de la colţ, la fel cum un copil român crescut în Norvegia poate ajunge medic sau programator mult mai uşor decât s-ar fi întâmplat acelaşi lucru aici. Faptul că gândesc în limba română nu mă face pe mine prost, la fel cum faptul de-a gândi în limba franceză nu face pe cineva automat deştept. Suntem toţi oameni, dar dacă am fi seminţe, cei dintre noi care cresc pe terenuri mănoase ar naştere la plante luxuriante cu multe fructe, la fel cum cei din deşert ar da naştere la nişte plante mai pipernicite şi mai sărace. 
    În cei mai corecţi termeni, nu poţi compara pe unii cu ceilalţi poate decât într-un cadru static, înţepenit în timp, deoarece pe termen lung de prea multe ori apele s-au revărsat prin deşerturi în timp ce terenurile mănoase au fost secătuite în această rotaţie amestecată a culturilor şi civilizaţiilor. Să ne gândim de exemplu la greci, la măreţia Greciei antice şi la criza economică a Greciei actuale.
    Odată cu fenomenul globalizării şi cu accesul la informaţie, diferenţele dintre posibilităţile la care au acces oamenii se uniformizează şi asta se întâmplă din cauza accesului la educaţie, din cauza accesului la aceleaşi informaţii. Diferenţe există şi vor exista însă pe termen lung tendinţa de uniformizare este clară, şi în acest context al ei a promova ideologiile naţionaliste este pur şi simplu contraproductiv. Cei care vor promova aşa ceva vor avea de pierdut invariabil.
    Trăim într-o lume complexă şi dinamică, o lume care este o piaţă a ideilor şi a valorilor. A te izola de ea din cauză că valorile şi ideile tale sunt mai bune decât valorile şi ideile altora pentru că sunt ale tale, constituie în sine imbecilism cu premeditare. Ideile şi valorile nu sunt bune pentru că sunt ale unora sau ale altora ci doar dacă transpuse în practică dau rezultate excelente, situaţie în care acestea trebuie adoptate. Corupţia e o idee la fel de proastă în orice ţară ar fi promovată sau tolerată, în timp ce tranzistorul va funcţiona excelent oriunde pe planeta asta, indiferent de etnia celui care l-a inventat.
    Eu sunt un cetăţean al planetei, n-am nevoie să fiu naţionalist român, n-am nevoie să mă izolez intelectual de cultura şi civilizaţia întregii omeniri ca nu cumva să simt că-mi pierd identitatea. Dacă vrea cineva să se declare naţionalist român cu adevărat şi dacă mai vrea să fie luat în serios atunci trebuie să facă un lucru foarte simplu. Să renunţe la a utiliza tot ceea ce nu este exclusiv de sorginte românească. Să înceapă dacă se poate cu televizorul, internetul şi radio-ul, adică mijloacele prin care se împrăştie propaganda naţionalistă.

luni, 21 noiembrie 2011

Evoluţie sau creaţie?

    Există actualmente un grup de oameni care provine aproape exclusiv din rândul credincioşilor creştini şi care nu crede în adevărul teoriei evoluţioniste. Am să încerc să arăt de ce aceştia se află într-o mare greşeală care le poate afecta viaţa într-un mod decisiv, şi am să fac acest lucru pe limba lor:
    Întotdeauna evoluţionismul provoacă, nelinişteşte, şi mulţi oameni au trecut printr-o perioadă de frământări, înainte de-a accepta dreapta credinţă în teoria evoluţionistă. Până şi Charles Darwin s-a îndoit multă vreme de adevărul evoluţiei, chiar dacă lui i se revelase acest adevăr într-un mod privat pe vremea când hălăduia prin pustietatea Insulelor Galapagos. El nu a fost convins pe loc ci a ţinut morţiş să demonstreze adevărul evoluţiei crescând porumbei timp de mai mulţi ani şi selectându-i după anumite trăsături. Teoria evoluţionistă a schimbat viaţa a milioane de oameni, şi ţi-o poate schimba şi ţie dacă îţi vei deschide inima şi vei lăsă la o parte pentru un moment orice fel de îndoială.
     Ca să înţelegi evoluţionismul trebuie să crezi că este adevărat, să vrei să crezi că este adevărat, să te rogi cu ardoare să ţi se reveleze adevărul, la fel cum şi mie mi s-a revelat cînd m-am uitat prin atlasul botanic şi prin cel zoologic, ce-i drept, fără să mă rog prea mult. 
     Uite-te la virusuri, la streptococi şi stafilococi, la viermi şi paraziţi, la ploşniţe, purici şi ţânţari, uite-te cum se măncâncă animalele unele pe altele şi cum mor în chinuri groaznice, cum ai putea să crezi că vreun dumnezeu a lăsat lucrurile astfel? Uite-te la păsărele, la floricele, la albinuţe şi la căţelandri, la ursul polar şi la ursul panda, cum ai putea să crezi că aceste vieţuitoare minunate au apărut aici deodată prin magie? Este ca şi cum ai crede că un om ar apărea pe planetă dintr-un accident, dar noi ştim că pentru ca omul să apară este nevoie ca părinţii lui să lucreze din greu şi în repetate rânduri pentru a-l concepe, să transpire efectiv muncind la conceperea lui dintr-un spermatozoid şi un ovul. Noi ştim că omul nu ajunge să existe deodată, ci stă în burta mamei sale vreo nouă luni, timp în care îi dă acesteia dureri de şale, apoi se naşte, e mic, idiot, căcăcios şi plângăcios şi te scoate din toţi pepenii, mai apoi ajunge adolescent şi începe să se certe cu tine şi abia după aceea se maturizează, dar lucrul ăsta nu se întâmplă deodată, pocnind din degete, sau în timpul somnului din vreo coastă, ci într-un timp lung de peste 20 de ani printr-o evoluţie graduală.
    Există multe minuni care atestă adevărul evoluţiei şi mulţi oameni sfinţi care mărturisesc acest adevăr, oameni care au văzut fosile şi apariţia unor specii noi, oameni care au primit revelaţia evoluţiei din morfologie şi biologie moleculară, din embriologie şi distribuţia geografică a organismelor. Noi trebuie să ne încredem în spusele acestora, fără să ne gândim că ar putea să greşească deoarece ei sunt nişte sfinţi oameni de ştiinţă, nişte autorităţi în domeniul lor care ştiu mai bine decât noi despre ce vorbesc. 
     De asemeni nu trebuie să punem la îndoială cuvântul cărţilor sfinte, cum sunt Originea Speciilor a lui Darwin sau Gena Egoistă a lui Dawkins, căci dacă am pune la îndoială cuvântul cărţilor sfinte, atunci cum am mai putea să spunem că sunt sfinte?


     Desigur, nu avem nevoie de cărţi sfinte, nici de profeţi şi nici de minuni, este suficient să ne uităm la un schelet de maimuţoi şi la unul de om, să vedem că sunt aproximativ identice şi lucrurile sunt clare, însă adevărul este că anumite detalii tehnice şi cunoştinţe ne scapă.  Adevărul este că raţiunea noastră nu poate pricepe cum stă treaba cu ADN-ul şi cu bazele lui heterociclice azotate, purinice şi pirimidinice şi că nu putem cunoaşte absolut toate mecanismele evoluţiei şi toată biochimia pe care se întemeiază. 
    Iar  prin părţile pe unde nu ne ajută mintea, noi trebuie să avem credinţă în evoluţie, credinţă neştirbită, şi în evoluţie şi în sfinţii ei parinti, Darwin, Haeckel şi cu ceilalţi oameni de ştiinţă. Noi nu trebuie sa punem la îndoiala adevărul evoluţiei deoarece exista un dragon invizibil în ceruri, un dragon evoluat prin selecţie supranaturală, care o sa ne ardă cu focul lui întru eternitate dacă blasfemiem împotriva sfintei evoluţii. Dacă însa vom apăra sfânta credinţă în evoluţie, atunci au să ne crească aripi printr-o mutaţie ADN şi vom putea zbura până în ceruri unde o sa avem o viaţă eternă în sânul dragonului invizibil iar acolo vom avea tot ceea ce ne vom dori să avem.
    În numele lui Darwin,  al lui Wallace şi al sfântului Dawkins - Archaeopteryx!
 

vineri, 11 noiembrie 2011

Design inteligent sau design stupid?

    Când credincioşii se uită la natură au impresia că aceasta este rezultatul unui proiect inteligent iar eu cand mă uit la natura umană şi văd cum face selecţie observaţională îmi dau seama că daca este rezultatul vreunui proiect, atunci e vorba de un proiect stupid. Totuşi, a te uita în realitate şi a te concentra doar pe ceea ce te face să te simţi bine excluzând lucrurile care nu te fac să te simţi bine nu e singura chestiune care mă determină să nu pot crede în designul inteligent. Mai sunt si bolnavii de epilepsie. Dacă e vorba de vreun proiect inteligent, atunci de ce există bolnavi de epilepsie?


    Şi dacă tot există bolnavi de epilepsie atunci de ce se urcă pe statuia lui Hristos să se roage de el sa-i scape de epilepsie? Nu este epilepsia un dar de la Dumnezeu? Şi chiar dacă n-ar fi, nu se pot ruga la el din orice poziţie? Iar odată ce s-au urcat de ce pică de pe statuie şi îşi rup oasele, nu putea proiectantul supranatural să le faca oasele mai elastice şi capacităţile de căţărare mai performante în aşa fel încât să poată cădea de pe statuia lui fiu-so de mai multe ori fără să aibă probleme?
    Nu poate să-mi răspundă nimeni la aceste întrebări, deci nu există nici un Dumnezeu. S-au cel puţin aşa ar arăta argumentaţia ateistă dacă ar fi o reflexie în oglindă a argumentaţiei teiste. Credincioşii se uită la o chestie, văd că funcţionează în anumite situaţii şi trag de aici concluzia că există Dumnezeu. Păi dacă e pe-aşa, mă uit şi eu la altă chestie, văd că nu funcţionează în anumite situaţii şi trag concluzia că nu există Dumnezeu.
    Ca de exemplu ochiul uman. Teiştii îl citează pe Darwin care a spus:
"Să presupui că ochiul, cu toate planurile inimitabile pentru a ajusta focalizarea în funcție de diferite distanțe, pentru a admite diferite niveluri de lumină și pentru corectarea aberațiilor sferice și cromatice, ar fi putut fi format datorită selecției naturale, pare, mărturisesc sincer, de o absurditate uriașă.”
    Apoi, uită să treacă mai departe şi să continue citatul, probabil din cauza unor defecţiuni ale memoriei care este de altfel proiectată de către dumnezeul cel inteligent:
"Ratiunea imi spune ca daca se poate arata existenta a numeroase gradatii de la un ochi simplu si imperfect la unul complex si perfect, fiecare stadiu fiind folositor posesorului sau, dupa cum cu siguranta se si intimpla; apoi daca ochiul variaza mereu si variatiile se mostenesc, ceea ce de asemenea se intimpla in mod neindoielnic; si daca astfel de variatii sint folositoare oricarui animal in conditii de viata schimbatoare, atunci dificultatea de a crede ca un ochi perfect si complex ar putea fi format prin SELECTIE NATURALA, desi pare de neinvins pentru imaginatia noastra, nu ar trebui considerata ca subminindu-ne teoria."
    Cert este că teiştii se uită adânc la construcţia ochiului şi se minunează de pefecţiunea acesteia, uitând să se mire în acelaşi timp de defecţiunea creierelor lor teiste. Intr-adevăr, ochiul este o piesă de tehnologie naturală care funcţionează binişor în anumite limite dar care într-un cadru mai larg este o tehnologie de cea mai proastă factură. Dacă n-ar fi fost aşa nu am mai fi construit microscoape, telescoape, spectroscoape, telescoape în infraroşu şi nici ochelari de soare. Ochiul uman are acces la o bandă extrem de redusă din spectrul electromagnetic; dacă am fi avut vedere microscopică de exemplu, am fi putut observa micile vietăţi care ne-au decimat şi ne-au ucis sistematic în chinuri groaznice de când existăm.

    Există varietăţi de ochi de păsări şi de insecte care ridiculizează capacitaţile ochiului uman în materie de rezoluţie sau de cadre pe secundă. Din cauza asta ne este şi foarte greu să prindem nişte nenorocite de muşte. În comparaţie cu capacităţile pe care ar fi putut să le aibă, ochiul uman este unul handicapat, şi handicapat foarte grav. Imaginea pe care ne-o oferă despre realitate este una trunchiată şi este trunchiată extrem de grosier dar, în capul credinciosului căcatul şi mucii sunt o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu, deci cum n-ar fi şi ochiul la fel de dovadă?
    În viziunea teistă există lucruri perfecte iar asta se întâmplă din cauza unui scurtcircuit cerebral. Există mecanisme sau obiecte care sunt perfecte în anumite situaţii la anumite activităţi, la fel cum un ciocan este perfect pentru bătut cuie. El nu este perfect pentru vopsit uşa, nici pentru reparat procesoare şi nici pentru curăţat cartofi. Este un fapt simplu al lumii în care trăim şi nu pricep cum oamenii sunt atât de limitaţi în cogniţie încît să nu observe acest fapt. Cert este că limitarea lor este una dintre sursele mele de frustrare şi totodată o dovadă împotriva oricărui fel de proiect inteligent. Despre proiect inteligent vom putea vorbi abia după ce vom ajusta prin tehnologie şi ştiinţă toate biasurile de cogniţie, toate erorile inerente construcţiei creierului şi toate limitările simţurilor noastre aşa cum am făcut doar într-o mică măsură pănă acum. Până atunci, se pare că ne urcăm pe statui şi ne rugăm la fiinţe mitologice să ne scape de epilepsie.

vineri, 28 octombrie 2011

Religia, inutilă şi nocivă

      De fiecare dată când un om execută o acţiune, este aşteptat de către ceilalţi ca respectiva acţiune să poată fi justificată raţional, este aşteptat să poată fi invocat cel puţin un motiv serios pentru executarea acelei acţiuni. Doar în virtutea acestei convenţii sociale fundamentale poate exista societatea în forma în care există şi fără aceasta am asista la un spectacol în care situaţiile conflictuale fără ieşire ar fi pe post de regulă. În orice situaţie conflictuală şi în orice dispută, cel care aduce argumente şi justificări raţionale câştigă, iar cel care nu e capabil să o facă pierde. Doar astfel este posibil ca o societate cu un grad de complexitate atât de ridicat cum este cea umană să poate funcţiona, doar prin aducerea oricăror afirmaţii pe un tărâm comun al justificărilor raţionale.
    Totuşi, există nişte oameni care ţin morţiş să treacă peste aceste convenţii, nişte oameni teribil de neconvenţionali şi de anticonformişti în acest sens, oameni care nu vor să respecte aceste reguli stabilite şi testate de nenumărate ori cu succes. Ei sunt oamenii religioşi, oameni care îşi permit să treacă peste obligaţia de-a justifica raţional unele dintre acţiunile lor, spunând că motivaţia din spatele lor este una de factură religioasă.
    Evident, dacă pentru aceleaşi fapte ar avea şi o justificare raţională, dacă ar avea un argument corect care să demonstreze necesitatea acelei fapte, atunci justificarea de tip religios ar fi inutilă, din moment ce oricine acceptă justificarea raţională. O justificare de tip religios există numai şi numai atunci când nu există o justificare raţională.
    Nu ai nevoie de vreo justificare de tip religios pentru a mânca, pentru a construi o şcoală sau un spital, nu ai nevoie de vreo justificare religioasă pentru a te spăla pe mâini, pentru a-ţi învăţa copiii etică sau pentru a face tot posibilul să convietuieşti în societate în linişte şi pace. Cea raţională este cât se poate de suficientă. Nevoie de justificările religioase ai doar atunci când e vorba să tai bucăţele din organele genitale ale copiilor, să arzi pe rug vreo presupusă vrăjitoare, să ţii sclavi, să construieşti temple religioase din bani publici, să nu avortezi un copil malformat, mai pe şleau, tot felul de activităţi care nu admit sub nici o formă vreo justificare raţională.
    Prin urmare,  religia este inutilă în cazul unei acţiuni care poate fi justificată logic, şi este nocivă atunci când în baza ei este permisă executarea unei acţiuni care nu admite o justificare logică. Cei ce pretind un tratament special pentru afirmaţiile şi activităţile religioase care privesc realitatea obiectivă precum şi sfera publică, dau doar dovadă de obrăznicie şi numai religia îşi permite să fie atât de obraznică.  Pretenţia de-a te eschiva de la cenzura raţională la care este supusă orice afirmaţie nu poate fi altceva decât obrăznicie şi tupeu, iar aceste pretenţii trebuie să fie tratate aşa cum sunt tratate obrăznicia şi tupeul, nicidecum altfel.
    Este adevărat că există o serie de afirmaţii şi de comportamente în cazul cărora am decis toţi că nu vom cere justificări, însă acelea ţin de domeniul privat şi de preferinţele personale. Nu vom cere justificări pentru faptul ca unuia îi place un tip de muzică şi nu altul, pentru faptul că vrea să mănânce sarmale şi nu ardei umpluţi sau pentru modul în care se tunde, dar să fim serioşi, religioşii nu vorbesc despre lucrurile astea. Materiile pe care trebuie să  le studieze copiii la şcoală sau statutul femeii în societate nu sunt chestiuni private, aşa cum nici vârsta Pământului sau originea omului nu ţin de preferinţele personale.
   Invocarea "justificării religioase" de fapt nu este decât o tehnică de diversiune de tip red herring menită să ne distragă atenţia de la iraţionalitatea afirmaţiilor şi activităţilor religioase. În viziunea religioasă, o femeie nu poate avorta deoarece viaţa e sfântă, şi este sfântă deoarece este dată de către Dumnezeu, un dumnezeu pe care nu-l poţi contacta sub nici o formă să-l întrebi de ce e viaţa sfântă. Ori aceasta nu este decât o tehnică retorică prin care religiosul îşi atribuie în mod abuziv dreptul de-a decide în locul femeii (cuplului).
    Religia este haina în care se îmbracă oamenii atunci când vor să evite filtrul raţiunii şi să acţioneze contrar lui. Ea poate aduce unele beneficii unora pe un termen scurt, dar pe termen lung ne va aduce mari deservicii tuturor.

luni, 17 octombrie 2011

Închinăciunea

    Închinăciunea este una dintre practicile ritualice din religia creştină, un gest cu desăvârşire dezgustător, o relicvă a feudalismului care încă prosperă în Republica Semifeudală Română. Indiferent de afilierea religioasă sau de credinţa în vreun Dumnezeu, cetăţenii acestei ţări se închină de zor pe unde apucă, ori în faţa popilor, ori în faţa vreunor dumnezei imaginaţi de creierele lor spălate cu detergentul creştin.
    Poziţia pe care o are trupul în cadrul acestui gest ritual nu este întâmplătoare. Privirea în pământ şi capul în faţă semnifică supunerea totală. Unul dintre primele reflexe pe care le avem atunci când suntem atacaţi este să ne apărăm cutia craniană de eventualele lovituri şi nu degeaba se întâmplă astfel ci din cauză că creierul este cel mai important organ şi trebuie protejat cu orice preţ. Ei bine, în postura închinăciunii, tocmai capul este pus  în cea mai expusă poziţie cu putinţă, arătând astfel obedienţa totală a sclavului faţă de stăpân.
    De fapt, nici nu trebuie să teoretizăm prea mult rădăcinile antropologice ale acestui gest; este suficientă o scurtă trecere prin istorie a instanţelor în care unii oameni trebuiau să se pună în genunchi în faţa altora şi o să vedem că este vorba doar de relaţii de genul aceleia dintre stăpân şi sclav, dintre senior şi vasal, dintre cel ce subjugă şi cel subjugat.
   Cei care nimeresc în cadrul vreunui ritual religios prin virtutea interacţiunilor sociale şi sunt obligaţi să se închine, să se pună în poziţia de sclav, consideră că nu au opţiuni. Îmi amintesc că am fost cu mama acum ceva vreme la o înmormântare a unei verişoare de-a ei. Odată intraţi în biserică a ajuns popa la un pasaj la care toţi s-au lungit pe podea ca nişte şerpi de casă şi în picioare am rămas doar eu cu mama. Era chiar să ma bufnească râsul chiar şi în acele circumstanţe în care ar fi trebuit să fiu sobru. Aveam în faţă un tablou în care o mătuşă de-a mea mai habotnică o trăgea pe mama de fustă din poziţia culcat şi-i spunea să se pună în genunchi, iar mama răspundea că are reumatism şi că nu poate să îngenuncheze că o dor oasele. Bineînţeles pe mine n-au cutezat să mă tragă de pantaloni şi să-mi spună să fac vreo genoflexiune pentru slava şi mărirea lui Dumnezeu, poate mă supăram şi îi exorcizam pe toţi de creştinism.
    Suntem în secolul XXI, şi există o chestie numită declaraţia drepturilor omului care scrie ceva de genul:
1. Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele în spiritul fraternitatii.
4. Nimeni nu va fi tinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
    Ei bine, înţelege cineva de ce este necesar să jucăm acest teatru sclavagist, de ce este necesar să simulăm că suntem sclavii popilor sau sclavii lui Dumnezeu? Închinăciunea nu este nimic altceva, decât declaraţia de vasalitate a unui om. Poate că nu are în prezent efectele pe care le avea în Evul Mediu însă cel puţin la nivelul conştiinţei, a nu te pune în genunchi în ciuda smiorcăielilor unor rude creştinizate la cap spune ceva despre tine.     
    Spune că eşti un om demn şi că nu accepţi declaraţiile de vasalitate nici sub formă de teatru. Tot jucând de mii de ani acest teatru absurd în faţa copiilor noştri îi vom face să creadă că într-adevăr oamenii nu sunt egali în drepturi, că există nişte stăpâni şi nişte sclavi, că noi suntem sclavii şi că popii sunt stăpânii. Îi vom face să creadă că aşa este normal, ca nişte exponenţi ai minciunii sfruntate şi ai ipocriziei extreme să ne conducă iar apoi ne vom mira de ce şi prin alte foruri de conducere tot mincinoşi şi ipocriţi sunt puşi în funcţii de răspundere şi nimeni nu e scandalizat de asta.

joi, 22 septembrie 2011

Opera socială a bisericii

     Se întâmplă să tot apară prin discuţii ca argument pro religie faptul că biserica ar fi artizana unei opere sociale, mai exact că biserica ar depune activităţi pentru ajutorarea celor săraci. Şi pe undeva, te-ai aştepta ca o instituţie care se ocupă în mod tradiţional cu prezentarea unor minciuni gogonate pe post de adevăruri, o instituţie ce are drept istorie o lungă succesiune de eşecuri, la nivel filozofic, moral şi social, să conţină şi vreo parte pozitivă din moment ce încă mai stă în picioare. Dacă însă biserica are vreo parte pozitivă atunci aceasta cu siguranţă nu constă în aşa zisa ei operă socială care de fapt nu este operă ci o piesă de teatru absurd înscenată pentru deplina prostire a populaţiei.
    În primul şi în primul rând biserica nu poate ajuta material pe nimeni deoarece ea nu desfaşoară activitaţi productive. Defrişarea pădurilor ajunse în proprietatea ei prin donaţii din partea statului nu contează ca activitate productivă ci tot ca o formă de parazitism pe resursele ţării. Preoţii şi celelalte specii clericale nu muncesc defel şi ca atare toate resursele financiare de care dispun aceştia sunt provenite din munca altora; singura muncă pe care o depun clericii constă în activitatea neobosită de splălare a creierelor.
    Ceea ce face biserica s-ar numi act caritabil doar în momentul în care acei bani care ajung la nenorociţi ar fi produşi prin vânzarea legumelor şi fructelor produse în serele şi livezile muncite de popi, patriarhi şi episcopi, dar noi ştim că acele sere şi livezi nu există şi nu vor exista niciodată. Ceea ce face biserica s-ar putea numi act caritabil dacă acei bani care ajung la nenorociţi ar fi produşi din vânzarea tehnologiilor inventate de teologi şi apologişti religioşi în institutele de cercetare teologică, dar noi ştim că acele tehnologii nu există şi nici nu vor exista vreodată.
    Aşa zisa operă caritabilă a bisericii nu constă decât în acapararea continuă de fonduri de la stat şi de la populaţie, reţinerea celei mai mari părţi din ele întru exagerata umflare a burţii clerului şi folosirea restului pentru ajutorarea câtorva nenorociţi. Oare dacă aş solicita de la stat şi de la cetăţeni câteva miliarde de euro, aş păstra partea leului pentru mine, şi cu restul aş ajuta nişte săraci mi s-ar duce vestea de mare binefăcător? Ba, dimpotrivă, dacă s-ar întâmpla chiar să funcţioneze acest scenariu aş fi numit probabil şarlatanul secolului şi asta doar din cauză că şarlatania mea ar fi prizoniera unui secol, nu una întinsă pe parcursul mileniilor aşa cum e cazul bisericii.
    De fiecare dată când reprezentanţii bisericii apar prin mass media şi se laudă cu opera lor socială nu fac decât să expună gradul extrem de neruşinare, ipocrizie şi cinism la care pot să ajungă slujitorii lui Dumnezeu, în fapt slujitori ai unui stil parazit de viaţă.
    Tot aceştia militează împotriva planificării familiale şi a avortului, astfel militând pentru familii sărace dar cu copii mulţi şi numesc asta pro-life. Tot aceştia sunt responsabili de îndoctrinarea religioasă şi numesc această spălare pe creier educaţie morală. Tot aceştia dau pilde despre "virtutea" de-a fi sărac în timp ce îşi strâng averi de miliarde. Ei bine, această situaţie nu este deloc întâmplătoare având în vedere că instituţia pe care o reprezintă este fundamentată pe cea mai mare decepţie a umanităţii, aceea că există un dumnezeu.
   
    Vom trăi într-o lume mai bună doar atunci când aceşti specialişti ai decepţiei vor fi recunoscuţi ca ceea ce sunt, când nu vor mai fi trataţi ca repere morale şi când vor fi sfătuiţi prieteneşte să se apuce să facă ceva util şi să lase minciunile şi şmecheriile deoparte.

joi, 15 septembrie 2011

Raiul creştin

    Aşa după cum ştim toţi în religia creştină după ce mori ajungi în Rai şi acolo trăieşti fericit o eternitate. Vom arăta deci pentru doritorii de Rai cam cum arată un tablou sumar al acestui loc de veci:

1. Atunci când eşti în Rai şi vine cineva la tine să-ţi înşire tot felul de parascovenii, imbecilisme şi platitudini de care nu eşti interesat sub nici o formă şi de care nu vei fi interesat vreodata, te vei simţi invariabil fericit.
2. Dacă eşti în Rai şi prietena te înşeală cu prietenul tău cel mai bun vei tresălta de fericire.
3. În Rai vei putea să-ţi dai cu ciocanul peste ouă, sa le strângi la menghină, să le freci cu peria de sârmă iar apoi să le bagi în spirt şi singurul lucru pe care-l vei simţi va fi fericirea deplină.
4. În caz că te plimbi prin Rai, calci într-un rahat de câine, aluneci şi-ţi spargi nasul, vei fi un om fericit.
5. În Rai vor fi fericiţi toţi cei cu puţa mică. Şi ei dar, ciudat, şi femeile lor.
6. În Rai până şi creştinii vor fi fericiţi.
7. Dacă vine cineva îţi pocneşte un pumn în faţă fără motiv şi-ţi dă apoi şi un şut în fund vei simţi un acut sentiment de fericire.
8. În Rai nu contează de unde vii şi unde te duci, dacă faci stânga sau dreapta, dacă urci sau cobori, dacă mergi sau stai; oriunde eşti şi oriunde ai ajunge eşti la fel de fericit.
9. Pe Pământ dacă bei, te îmbeţi însă după ceva timp de trezeşti din beţie. În Rai dacă bei, te îmbeţi dar când te trezeşti, te trezeşti tot beat. De fericire.
10. În Rai Hristos va putea fi biciuit, bătut în cuie pe cruce, scuipat de populaţie, sodomizat de o herghelie de unicorni roz şi se va simţi extrem de fericit. La fel de fericiţi vor fi şi părinţii lui, Dumnezeu şi cu Maria, atunci când îl vor vedea lăţit pe cruce şi executat de herghelia de unicorni.
11. Din Rai vei putea să te uiţi la etajul inferior, în Iad, unde se află copii nebotezaţi, Nietzsche, Angelina Jolie, eu, Socrate, Richard Dawkins, vrăjitoare şi femei musulmane care vor fi rupte în bucăţi, mâncate, desfigurate, dezintegrate şi violate de toţi dracii şi te va încerca fericirea. Te vei uita cum urlă de durere în perpetuitate şi vei fi fericit. Din Rai te poţi uita fericit la chinurile groaznice ale copiilor tăi păcătoşi sau eretici şi vei face asta pentru eternitate.
12. În Rai poţi în sfîrşit să mănânci rahat la propriu şi nu doar să-ţi placă ci să fii şi fericit pe deasupra.
13. Tot acolo vei fi fericit de fiecare dată când vezi autişti, cretini, idioţi, imbecili sau alţi săraci cu duhul. Care, evident, fiind săraci cu duhul sunt şi ei fericiţi. 
14. În Rai nu există grade de fericire, întotdeauna eşti fericit în gradul maxim în care poţi fi fericit. Eşti la fel de fericit dacă mănânci un grapefruit sau daca-ţi rozi unghiile; dacă faci sex cu Miss Univers sau cu o păpuşă gonflabilă hermafrodită şi dezumflată; dacă asculţi Bach sau vreo unghie scrijelind tabla, dacă ai hemoroizi, reumatism, tuberculoză ori platfus.
15. La fel de fericit eşti dacă citeşti poezie sau dacă asculţi demagogie politică, dacă îţi miroase a lavandă sau a ouă clocite, dacă bei un vin de Porto sau hipoclorit de sodiu, dacă-l priveşti pe Hristos pe cruce sau tabloul lui Stalin.
16. În cadrul Cupei Campionilor Creştini care se desfăşoară în Rai, cei care sunt eliminaţi în grupe sunt la fel de fericiţi ca cei care iau cupa, iar în meciurile de box creştin sunt fericiţi deopotrivă învingătorii cât şi perdanţii.
17. În Rai, vei fi fericit să te întâlneşti şi să vorbeşti faţă în faţă cu posesorii moaştelor pe care le-ai pupat în viaţa ta creştină.
18. Dacă eşti în Rai şi te mănâncă-n fund nu contează dacă te scarpini sau nu, vei fi la fel de fericit. Dacă îţi curg mucii din nas, nu contează dacă-i ştergi sau nu, vei fi la fel de fericit.
19. Acolo dacă te duci la un copil mic şi-i iei jucăria nu se supără pe tine, este imposibil să enervezi pe cineva oricât te-ai chinui; nu poţi nici să faci glume pe seama cuiva şi nici să dai ţeapă că nu se supără nimeni.
20. Nu contează ce faci, ce gândeşti ce crezi, ce ţi se întâmplă, în ce companie eşti, singura stare pe care poţi s-o încerci este fericirea, astfel încât dacă s-ar putea să simţi şi altceva ai putea să juri că începe să te plictisească toată afacerea asta.

    Cât despre mine, eu am asigurat în Iad un loc călduţ, ba chiar fierbinte aş putea să spun. E clar că nu e  fericirea din Rai, însă din câte am înţeles, chinurile Iadului sunt diversificate şi destul de deosebite, astfel încât experimentarea lor ar putea să fie chiar distractivă dintr-un anumit punct de vedere.

miercuri, 31 august 2011

Dumnezeu ca explicaţie

    Fiinţele umane sunt dotate cu o sumedenie de emoţii pe care le pot experimenta, însă mie cea mai fascinantă dintre ele mi se pare curiozitatea. Curiozitatea este motorul care generează învăţarea, investigaţia şi explorarea, temelia pe care se clădesc şi se exersează principalele facultăţi intelectuale ale omului. Nu este greu de observat că un nivel scăzut de curiozitate va genera subdezvoltare intelectuală, în timp ce unul foarte crescut se va traduce prin cunoştinţe vaste, solide şi autentice.

    Evident că  ideologiile care sunt divorţate de realitate au dezvoltat nişte mecanisme de apărare în faţa curiozităţii native a speciei umane şi religia nu face excepţie. Poate fi constatat acest fapt de fiecare dată când religioşii îl aduc pe Dumnezeu ca explicaţie pentru o întrebare validă.
    Se poate să fie pusă în discuţie cauza formării Universului, sursa moralităţii, explicaţia pentru diversitatea formelor de viaţă, vreun presupus miracol care ar fi avut loc sau cine ştie ce dezastru natural iar răspunsul religioşilor este invariabil "Dumnezeu". Însă acesta nu reprezintă un răspuns adecvat ci un scurtcircuit al creierului. Orice răspuns cu valoare explicativă diferită de zero prezintă implicit modul în care se desfăşoară lucrurile. 
    Dacă teoria Big Bangului explică modul în care a evoluat Universul într-un întreg compendiu plin de ecuaţii şi de ilustraţii, teoria religioasă fentează orice explicaţie afirmând că Universul a fost făcut de Dumnezeu prin magie. Nu se explică nimic. Dacă evoluţionismul explică modul în care s-a dezvoltat viaţa pe această planetă în mai multe compendii, chiar arătând cum se desfăşoară procesul de diversificare a speciilor, teoria religioasă fentează orice explicaţie afirmînd că vieţuitoarele au fost create de Dumnezeu, evident, prin magie. Magia însă nu este o explicaţie decât pentru preşcolari. Dacă oamenii de ştiinţă au dezvoltat modele serioase care explică punctual modul în care ajunge să se manifeste un cutremur, mintea scurtcircuitată de religie are bineînţeles un răspuns la dispoziţie. Dumnezeu a cutremurat pământul. Cum? Prin magie.
    Explicaţiile magice prind însă la preşcolari, nu la adolescenţi şi în nici un caz la oameni maturi. Să ne imaginăm că la şcoală ni s-ar spune că integrala cutare are rezultatul pe care-l are din cauze magice, că stomacul face digestia într-un mod misterios şi că gheaţa este solidă din motive care depăşesc orizontul cunoaşterii umane. Că munţii se încreţesc prin magie şi că mareele au loc din cauze misterioase. Ei bine, n-ar fi asta o şcoală ca-n poveste? Oare cum ar arăta un extemporal la care elevul poate răspunde la toate întrebările cu doar două răspunsuri: magie şi mister...
    Şi totuşi avem de-a face cu oameni maturi care prezintă pseudoexplicaţii magice şi mai şi au pretenţia să fie luaţi în serios. Acestora le-a fost amputată curiozitatea şi le-a fost defectat mecanismul de investigaţie a realităţii de către religie; astfel au ajuns să-şi mascheze ignoranţa prin cuvântul "Dumnezeu" şi să se mai şi simtă satisfăcuţi cu faptul că ei au o explicaţie. Aş vrea să văd măcar un singur religios, popă sau teolog care să explice cum a dat Dumnezeu drumul la Big Bang, cu ecuaţii şi ilustraţii, nu cu magie şi mister şi atunci poate că am să consider că religia este altceva decât fraudă intelectuală şi deziluzie.
    Însă până atunci poate să vină cineva şi să mă întrebe ce am cu religia. Am ce am cu religia din cauză că deturnează curiozitatea umană în cazul unor întrebări existenţiale care definesc fiinţa umană. Am ce am cu religia deoarece este declarată împotriva curiozităţii chiar de la primul capitol, acela în care Adam şi Eva sunt pedepsiţi pentru faptul de-a fi curioşi. Am ce am cu religia din cauză că îşi imbecilizează efectiv victimele şi nu-mi place să trăiesc printre oameni imbecilizaţi. Am ce am cu religia deoarece dă nişte răspunsuri false unora dintre cele mai importante întrebări care se pot pune şi maschează acest lucru spunând că rezolvă o criză existenţială.
   Ce suntem, de unde venim, unde ne ducem şi care este sensul vieţii? Un copil poate fi îndreptat să caute singur răspunsurile prin investigaţie intelectuală onestă, aflând în timpul procesului de căutare informaţii adevărate despre ce este viaţa şi despre istoria Universului. Acelaşi copil poate fi minţit cu anacronicele prostii religioase, astfel fiind oprit din căutare şi din procesul de informare. Iar dacă mă intrebaţi pe mine care este scopul vieţii, răspunsul este evident: scopul vieţii este să te intrebi în perpetuitate.

duminică, 14 august 2011

Iluzia liberului arbitru

     Liberul arbitru reprezintă capacitatea omului de-a avea control conştient şi independent asupra acţiunilor, deciziilor şi alegerilor sale; aşa sună o definiţie uzuală a conceptului.
     Conform cunoaşterii ştiinţifice actuale, conceptul de liber arbitru nu are corespondenţă în realitate, mai exact, nu există decât în imaginaţia noastră. Este clar că tuturor ni se pare că deţinem liber arbitru însă aceasta este doar o iluzie care ar trebui să fie încadrată la capitolul erorilor de cogniţie.
    Credinţa în existenţa liberului arbitru reprezintă o excelentă mostră de gândire dezirativă, deoarece nu-i aşa, este foarte neplăcut să ne gândim că funcţionăm ca nişte maşini dar este foarte confortabil să ne gândim că avem control asupra gândurilor şi deciziilor noastre. Din păcate pentru gândirea dezirativă, adevărul nu rezidă în ceea ce este plăcut sau în ceea ce este neplăcut şi trebuie să avem în vizor sunt următoarele lucruri:
    dacă ne-am fi născut în Grecia Antică am fi crezut în Zeus şi Apollo, dacă ne-am fi născut în India am fi crezut în Shiva şi Vishnu, dacă ne-am fi născut în Arabia Saudită am fi crezut în Allah şi Mahomed iar dacă ne-am fi născut în Scandinavia vikingilor am fi crezut in Odin şi Thor. O asemenea expoziţie a realităţii atestă într-un mod indubital că cel puţin credinţele religioase nu reprezintă o alegere ci sunt impuse asupra individului de cultura în care trăieşte. Nici nu ar avea cum să fie altfel având în vedere că aceste credinţe religioase nu se intersectează cu realitatea, dacă s-ar intersecta atunci nu ar mai exista o asemenea diversitate de religii şi superstiţii. 
    Bineînţeles, nu doar ideile religioase sunt importate din mediul înconjurător ci toate ideile pe le susţinem şi acest lucru este uşor de observat atunci când vedem că susţinem doar idei consistente cu cele ale mediului în care trăim şi nicidecum altele. Este clar că în mediul în care trăim vom ajunge invariabil să susţinem că un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dezlocuit, vom ajunge să cunoaştem limba maternă, să gândim cu ajutorul conceptelor existente în limba maternă şi nu cu ajutorul unor concepte de care n-am auzit niciodată. Tot ceea ce face şi ce gândeşte un om într-o viaţă este explicabil prin materialul său genetic şi prin mediul în care a avut posibilitatea să se manifeste acel material genetic, fără să fie nevoie de nici un fel de agenţie supranaturală aşa cum este cea a liberului arbitru. 
    Mai interesant este de abordat ceea ce presupune lipsa liberului arbitru la nivel practic. În principiu toţi oamenii sunt interesaţi în a avea experienţe cât mai pozitive şi ca atare fac investiţii majore în căutarea acestor experienţe. Însă deciziile pe care le pot lua şi experienţele pe care le pot avea sunt prizoniere fără drept de apel ale mediului în care trăiesc respectivii.
    Un sclav din Roma Antică nu ar fi putut să experimenteze bungee jumping poate decât o singură dată în viaţă, împăratul Bizanţului, Ioan al VIII-lea Paleologul, nu ar mai fi experimentat moartea a două soţii dacă ar fi avut la îndemână câteva flacoane de tetracilină, iar Albert Einstein nu ar mai fi scos teoria relativităţii în lipsa exprimentelor şi teoriilor altor colegi ai săi. Majoritatea cetăţenilor Evului Mediu n-au avut niciodată experienţa citirii unei poezii. Nu doar experienţele pe care le avem dar şi deciziile pe care le luăm depind tot de mediul exterior. Bunăoară unui român din secolul XIV nu i s-ar fi ivit niciodată ocazia de-a decide la ce facultate dă, la fel cum unui român din secolul XXI nu i s-a ivit ocazia de-a decide dacă pleacă din faţa cotropirii turceşti sau rămâne.
    Asta nu înseamnă că acele decizii pe care le luăm nu contează, chiar dacă ele depind de mediu. În fapt, acestea sunt singurele care contează şi, putem să luăm decizii care să afecteze mediul exterior într-un mod pozitiv sau să ignorăm complet mediul şi să fim preocupaţi de viaţa noastră interioară sau strict de propria persoană. Mediul în care trăim acum este determinat de noi într-o măsură semnificativă, este un mediu social prin excelenţă, mediul care ne pune în faţa unor decizii şi nu în faţa altora. Mediul social determină deciziile pe care va trebui să le luăm, decizii care la rândul lor vor determina mediul social, într-o spirală care poate duce la o societate avansată şi civilizată sau la un holocaust planetar.
   Acestea nu sunt nişte lucruri pe care doar geniile le pot pricepe însă mă uit la semenii mei cu consternare şi văd cum înţeleg ei să afecteze mediul social în care trăiesc: prin lipsa completă de preocupare pentru acest mediu. Tocmai de aceea am scris aceste rânduri, cine ştie, poate reuşesc să determin pe vreunul să se preocupe mai mult de realitatea exterioară şi mai puţin de cea interioară, realitate interioară care este dependentă de cea exterioară într-o proporţie maximă. 
    Se pare că majoritatea oamenilor doresc să fie fericiţi, şi ar fi bine să înţeleagă faptul că există medii care predispun la fericire şi medii care predispun la nefericire şi în acest context fiecare individ ar trebui să se întrebe ce face el pentru a genera un astfel de mediu, în afară de jocurile pe calculator, filmele, mâncarea, băutura şi preocuparea narcisistă pentru propria persoană, care în mod ironic, este principala piedică în construcţia unui mediu ce predispune la fericire.

marți, 12 iulie 2011

Reţetă pentru mâncare creştin-ortodoxă

    Pentru toţi credincioşii ortodocşi care vor să îşi satisfacă plăcerile culinare iată aici o reţetă pentru o mâncare ce poate fi realizată foarte uşor în orice biserică.

Ingrediente:
-  2 kg moaşte de sfânt
-  5 l apă sfinţită
-  200 ml ulei de mir
- 1 bucată anafură
- 1 porţie de sfântă cuminecătură

condimente:

- smirnă
- tămâie

     Într-o cristelniţă se introduc moaştele cu apa sfinţită şi se fierb uşor la focul câtorva lumânări. Se amestecă din 5 în 5 minute cu o cruce mai lungă, timp în care se spun nişte rugăciuni. După ce carnea de moaşte începe să se desprindă de pe oase, se toarnă în cristelniţă uleiul de mir şi anafura şi se dă în clocot la flăcările Iadului. Când apa sfinţită s-a evaporat în cea mai mare parte şi a mai rămas doar pe fundul cristelniţei, se adaugă la compoziţie şi sfânta cuminecătură (trupul şi sângele lui Hristos) şi se lasă la rumenit. În acest timp se ia o Biblie de pe undeva şi se face vânt cu ea pe deasupra mâncării ca să nu prindă miros de afumătură.
   Odată ce am ajuns aici, mâncarea noastră creştin-ortodoxă este aproape gata şi acum putem lua o cădelniţă pentru a împrăştia din belşug cu smirnă şi tămâie pentru aromă.
    Se serveşte lângă catapeteasmă cu colivă pe post de garnitură.
   Amin şi poftă bună!

joi, 7 iulie 2011

Preoţi pedofili, acum şi la noi

    Încrederea populaţiei în Biserica Catolică a scăzut drastic în urma multiplelor scandaluri de pedofilie din perioada recentă. În urma colectării statisticilor s-a ajuns la concluzia că un preot catolic are probabilitatea de-a abuza sexual copii de 20 pana la 200 de ori mai mare decat un individ aparţinând altor categorii sociale.
    Dimensiunile prostiei umane se relevă într-adevar a fi de necuprins atunci când luam în calcul faptul că este nevoie de preoţi pedofili pentru a descreşte încrederea populaţiei în Biserica Catolică, având în vedere istoria acestei organizaţii criminale.
    Diagnosticul de abuz este impartit in mare între pedofilie si efebofilie, mai exact între abuzul copiilor şi cel al adolescenţilor. Iată că nici România nu este scutită de existenţa acestei categorii de oameni ţicniţi, şi aflăm despre nişte popi de-ai noştri care, în rând cu alţi clienţi ai unei reţele de proxeneţi au făcut exact ceea ce colegii lor catolici au demonstrat că ştiu face foarte bine. Se pare totuşi că ai noştri sunt mai pricepuţi la negocieri:

"Preot : Eee! Şi... mie mi-a zis c-a vorbit cu voi că cereţi prea mult... 2 milioane e prea mult
Ştefan: A zis că-i mult două milioane?
Preot: Da! Da, da... nu ţi-am zis şi ţie şi prima dată? Să lăsaţi şi voi mai ieftin, măi!
Ştefan: Păi dacă i se pare doi inşi 2 milioane mult?!!
Preot: Aa, amândoi? Nu ştiu, poate... (n.n. se aude soneria unui telefon)
Ştefan:Hai că, uite, mă sună pe ăstălalt nişte părinţi! Mai vorbim, da?
Hai...hai că... te-am pupat!"

    2 milioane pentru doi băieţi care au fost racolaţi de către proxeneţi exact din acel mediu în care biserica susţine că-şi desfăşoară opera socială. Cum şi-a desfăşurat preotul opera socială în cazul adolescenţilor proveniţi dintr-un mediu defavorizat? I-a futut în cur -  ori pe banii enoriaşilor ori pe banii statului - care astfel au ajuns în mâna proxeneţilor. Poate în viziunea tovarăşului popă, a fute în cur reprezintă operă socială. Iar în caz că s-a ofilit careva din cauză că am folosit sintagma "futut în cur" în loc de "întreţinut relaţii sexuale cu un minor" poate să se veştejească şi apoi să se usuce din punctul meu de vedere. În anumite contexte folosirea cuvintelor dure este justificată, altminteri acestea nu ar mai fi existat în vocabular şi exact acesta este unul din contextele în care nu pot fi folosite eufemisme de genul "a întreţinut relaţii sexuale". I-a futut în cur, sper că e clar.
    Acum, există ceva în neregulă cu situaţia asta, în afară de ceea ce este evident în neregulă. Poţi auzi că un electrician sau un şofer au abuzat copii sexual, poţi auzi că un director comercial a făcut acelaşi lucru sau poţi să auzi că un borfaş de strada mare s-a pretat la aceeaşi nemernicie şi parcă e o diferenţă faţă de cazul în care auzi de popă. Electricianul, şoferul, directorul comercial sau borfaşul, au luxul de-a nu fi obligaţi de natura ocupaţiei lor să dea lecţii în continuu altora despre ce este moral şi ce nu, aceştia nu au pretenţia că instituţia din care fac parte îi ajută pe nenorociţi sau că ei ar avea vreo conduită  morală superioară. Popii da. Gradul de ipocrizie pe care trebuie să-l deţină un popă pedofil este mult mai mare decât cel pe care l-ar deţine un borfaş pedofil, şi poate că borfaşul chiar ar avea suficiente procese de conştiinţă încât măcar să nu mai dea altora lecţii de moralitate. La popă nu s-a întâmplat. 
     Acesta este unul dintre oamenii care vine şi le explică enoriaşilor că nu e frumos ca femeile să vină rujate la biserică, că homosexualitatea e un păcat, că ateii sunt sursa de imoralitate din societate, că trebuie să te abţii de la poftele sexuale iar dacă înjuri o să te audă Dumnezeu şi o să te pedepsească.
    Nu e ca şi cum în momentul acesta s-ar fi descoperit că popii mustesc de ipocrizie, acest fapt este înscris în zicala "Să faci ce zice popa, nu ce face popa", o mostră de înţelepciune populară şi de prostie în acelaşi timp. Dacă ştim toţi că popii sunt ipocriţi atunci de ce ne comportăm ca şi când n-ar fi?

miercuri, 29 iunie 2011

Teoria evoluţiei şi orientarea intelectuală

    Din teoria evoluţiei se desprinde o idee de bază, aceea că lucrurile evoluează de la simplu la complex, şi pe măsură ce înaintăm pe săgeata temporală ne putem aştepta să găsim lucruri din ce în mai complexe, interacţiuni şi relaţii din ce mai complicate între entităţile existente. De la aminoacizi se ajunge la proteine, acizi nucleici, protocelule, organisme unicelulare, creştini, bacterii, apoi la organisme pluricelulare, nevertebrate, vertebrate, peşti, amfibieni, reptile şi mamifere, mamifere aşa cum suntem noi, căci nu ştiu dacă a reuşit cineva să observe că femeile noastre produc lapte pentru a-şi hrăni progeniturile exact la fel ca celelalte mamifere. Direcţia evoluţiei este clară. Cel puţin e clară pentru aceia care o cunosc.
    Aceeaşi idee este la fel de valabilă şi în cazul comunităţilor şi societăţilor umane. În trecut au existat exclusiv comunităţi de culegători - vânători care trăiau în peşteri şi colibe, a căror viziune despre Cosmos se limita doar la câteva generaţii în timp şi la un cerc cu raza de câţiva kilometri în spaţiu. Lumea acestora era posedată de spirite necunoscute, de frica faţă de forţe ale naturii pe care nu ştiau cum să le controleze, aveau o speranţă de viaţă de maxim 30 de ani şi o cultură care nu este numită primitivă din motive neîntemeiate. Toată tehnologia acestor oameni se rezuma la obiecte de genul arcurilor cu săgeţi, a suliţelor şi cuţitelor de piatră.
 
    Pentru comparaţie, viziunea despre Cosmos a civilizaţiei actuale se întinde înapoi în spaţiu-timp până la 13 miliarde de ani de ani şi până la 10^100 (10 urmat de 100 de zerouri)  de ani în viitor. Avem fotografii ale unor galaxii a căror lumină a ajuns în telescoapele trimise de către noi în spaţiu într-un interval de timp de 13, 2 miliarde de ani, şi care a a parcurs o distanţă atât de mare încât capacităţile creierului uman sunt insuficiente chiar şi pentru a o imagina. Nu mai trăim în colibe ci în nişte zgârie nori la care aborigenii se uită la fel cum ne uităm noi la navele spaţiale din Star Trek. Tehnologia din prezent, construită pe baza cunoaşterii structurii subatomice nu ar putea fi calificată de către înaintaşii noştri decât ca o formă de magie ocultă. Mai nou, ştim că Universul nu este un glob de sticlă tapiţat în interior cu câteva luminiţe, ci o vastă imensitate cu peste 170 de miliarde de galaxii a câte 10 - 130 miliarde de stele.
     În ciuda realităţii şi a faptului că orice om care nu este senil poate observa direcţia în care a evoluat societatea umană, există anumiţi indivizi a căror minte este sucită de religie şi care văd lucrurile exact pe dos. Pentru aceştia sursa supremă de informaţii este reprezentată de cărţi şi mituri care au luat naştere în timpul copilariei speciei umane, cărţi şi mituri create de către unii dintre cei mai ignoranţi oameni care au existat vreodată pe faţa pământului. 
    Cunoaşterea extrem de redusă, falsă şi arhaică, existentă în vremuri demult apuse, este considerată cunoaşterea supremă, o cunoaştere izvorâtă adeseori din halucinaţiile şi pareidoliile unor ciobani care au trăit acum 2000 de ani. Şi această viziune primitivă despre lume aste acceptată în locul informaţiilor pe care le deţinem în prezent despre specia noastră şi despre Univers, informaţii care au fost produse în urma unor eforturi intelectuale susţinute şi în urma a sute de mii de experimente executate cu precizie, abnegaţie şi inventivitate de către oameni de ştiinţă adevăraţi. Ba, mai mult, teoriile ştiinţifice actuale sunt malformate de către religioşi în aşa fel încât să se poată potrivi cu sfintele scripturi ale ignoranţei, iar atunci când nu se potrivesc sub nici o formă, sunt negate cu o dexteritate care i-ar face invidioşi pe cei mai ţicniţi dintre psihopaţi. 
    Cei ce cunosc teoria evoluţiei pot foarte uşor să-şi imagineze existenţa unei civilizaţii umane peste 200 de ani. Ba chiar şi peste 1000 de ani sau peste 100 000 de ani. Gândiţi-vă cum ar putea arăta civilizaţia umană peste 100 000 de ani, mai ales având în vedere stadiul la care se prezenta în urmă cu 1000 de ani, atunci când religia domina societatea şi ce s-a realizat doar în această scurtă perioadă. Ar arăta foarte frumos, mai ales dacă se va reuşi eliminarea mentalităţilor şi comportamentelor demonstrabil nocive. Ei bine, un religios nu poate să-şi imagineze decât o o singură direcţie în care pot evolua lucrurile, aceea profeţită în scripturile lor - apocalipsa. Pentru aceşti oameni îndobitociţi de religie nu există un viitor al civilizaţiei, există doar o apocalipsă care pândeşte după colţ şi ca urmare nu simt imboldul de-a construi împreună cu ceilalţi ceva pentru viitor. 
   Religia poate suci intelectul unui om şi îi poate întoarce privirea într-un punct prin care am trecut acum 2000 de ani şi cu cât se va reuşi mai repede eliminarea acestui anacronism intelectual, cu atât mai repede lucrurile vor evolua înspre mai bine. Nu avem nevoie de valorile pe care le-au dictat strămoşii noştri în ignoranţa lor cruntă, nu avem nevoie de valorile epocii bronzului aplicate în epoca contemporană, avem nevoie de cele mai bune produse ale intelectului uman iar religia este departe de-a fi cea mai bună ideologie după care îşi poate organiza cineva viaţa. În fapt, oricare dintre noi poate inventa chiar acum o religie mai bună decât cele clasice. Şi asta ar trebui să ne dea de gândit.

joi, 23 iunie 2011

De ce este utilă credinţa în Moş Crăciun

    Există o dezbatere destul de hazlie care îl vizează pe Moş Crăciun. Unii părinţi sunt de părere că e drăguţ să le spui copiilor că există un moş care intră pe horn şi le aduce jucării dacă sunt cuminţi, că este o tradiţie simpatică şi aşa mai departe, iar alţii susţin că dacă îţi minţi astfel copilul acela îşi va pierde încrederea în părinţi şi în ceilalţi oameni.
    Eu unul sunt clar pentru poziţia care susţine îndoctrinarea copiilor cu credinţa că există Moş Crăciun. Cel puţin în societatea în care trăim actualmente, toţi copiii trebuie învăţaţi că există un moşneag îmbrăcat în roşu, care călătoreşte într-o sanie zburătoare trasă de nişte reni zburători, şi care intră pe horn în noaptea de Crăciun şi le lasă jucării lângă brad dacă au fost cuminţi, jucării pe care le scoate din sacul lui magic. Ba, pe deasupra mai trebuie învăţaţi că şi ei şi ceilalţi copii nu au fost născuţi de mamele lor ci au fost aduşi de barză.
    Trebuie să fie minţiţi astfel pentru a realiza un fapt esenţial, acela că este posibil să fie minţiţi de părinţii lor, de toate rudele lor şi de toţi cei cu care intră în contact, este posibil să fie minţiţi atât de tare încât să nu-şi dea seama cât de mincinoasă este minciuna. Trebuie să primească o lecţie care să-i înveţe câte ceva despre propria lor naivitate şi să conştientizeze că întreaga societate poate orchestra o conspiraţie împotriva lor, incluzând şcoala şi deci statul, o conspiraţie care să-i facă să creadă lucruri absurde.
    Şi apoi, într-un târziu, când vor descoperi cum au fost deziluzionaţi de către toţi cei în care au încredere şi le-a fost arătat adevărul de către un străin, atunci li se poate spune că această minciună colectivă le-a fost servită tocmai pentru a învăţa o lecţie dură, accea de-a consulta întotdeauna dovezile care certifică sau nu o afirmaţie indiferent de sursa informaţiei. Iar sentimentul avut în momentul constatării propriei deziluzii precum şi ridicolul aferent să le rămână în cap pentru foarte multă vreme deoarece minciunile despre moşi crăciuni şi berze care aduc copii nu sunt singurele care îşi fac de lucru prin spaţiul public. Am mai văzut noi şi altele despre alţi moşnegi care se ocupă cu magia şi care te pedepsesc sau te răsplătesc în funcţie de gradul de "cuminţenie".       
    Ba, câteodată se poate întâmpla ca toţi cei care te inconjoară să te mintă şi să te dezinformeze fără a intenţiona, aşa cum fac atunci când susţin că democraţia este cel mai bun sistem de guvernământ care poate exista, ca atare oricând este util să apreciezi singur singur ceea ce este adevărat fără să te bazezi pe părerile altora.
    A gândi, într-adevăr necesită ceva efort intelectual însă în cazul în care n-o faci rişti să ajungi creştin şi să crezi la vârste înaintate în existenţa unor fiinţe imaginare numite Hristos şi Dumnezeu doar pentru că nu ţi-a spus nimeni din timp că este doar o farsă organizată de noi toţi pentru a vedea cât de naiv eşti. Să nu uităm că şi prin alte ţări se fac astfel de farse numai că nu cu Moş Crăciun şi Iisus ci cu Mahomed şi Allah şi le făceau şi grecii antici cu Zeus, Hades şi Apollo.

miercuri, 15 iunie 2011

Morala religioasă

     Mai toate speciile de paraziţi religioşi se trezesc dând lecţii de moralitate altora în conformitate cu ceea ce cred ei că ar reprezenta moralitatea. Lăsând la o parte faptul că aşa-zisa morală religioasă este defectă, ea reprezentând suma concepţiilor unor triburi arhaice despre moralitate, modalitatea prin care religioşii înţeleg să impună în societate aceste reguli de comportament este capabilă să facă oameni perfect decenţi şi sănătoşi la cap să se comporte aşa cum numai un psihopat ar fi în stare să o facă. Pe scurt, religia îi învaţă pe oameni cum să se comporte ca nişte psihopaţi.
    Religioşii cred că ceea ce este moral poate fi determinat doar prin apelul la autoritatea dumnezeului la care se închină, fără nici nu fel de preocupare pentru o eventuală suferinţă produsă altor indivizi. Cred că dacă Dumnezeu (autoritatea) spune că o anumită acţiune este morală, atunci aceea chiar este. 
    Ori, dacă într-o clasă un profesor le spune elevilor că le permite să bea Pepsi de faţă cu el, toţi elevii vor bea Pepsi de faţă cu profesorul conştienţi că acest lucru nu va produce suferinţă nimănui. Dacă însă profesorul le spune elevilor că le permite să spargă sticla de Pepsi în capul colegilor de bancă, doar elevii cu risc ridicat de psihopatie vor efectua această acţiune. Elevii sănătoşi la cap şi deci dotaţi cu empatie vor identifica foarte repede faptul că această acţiune va produce suferinţă colegului de bancă şi în cel mai bun caz vor crede că profesorul a glumit, deşi ar putea presupune la fel de bine că acesta a luat-o razna. Unde s-a mai văzut profesor care să le spună copiilor că au voie să-şi spargă capetele unii altora şi cum ar fi privit un astfel de profesor?
    Diferenţa dintre elevii normali şi cei psihopaţi se rezumă la o condiţie esenţială, preocuparea pentru suferinţa altor fiinţe umane, condiţie esenţială care este eludată de morala aşa zis religioasă, o morală de tip psihotic. 
    O regulă de interacţiune între membrii unui grup poate provoca mai multă,  mai puţină suferinţă sau nici un fel de suferinţă, iar aceasta se întâmplă fie că acea regulă este dictată de către mine, de către tine, de către Hitler sau de către Dumnezeu. Crede cineva că dacă Dumnezeu porunceşte să-ţi jupuieşti copilul şi nevasta de vii aceia nu vor suferi? Sau crede cineva că dacă Hitler porunceşte să-i dai nevestii un buchet de flori şi copilului o bomboană aceia nu se vor bucura? Dacă este cineva care crede aceste lucruri să lase internetul îndată şi să se ducă să navigheze pe la spitalele de psihiatrie. 
     Iar daca există cineva care susţine că moralitatea nu ar trebui să aibă ca idee centrală preocuparea pentru eliminarea suferinţei din societate şi pentru modul în care noi oamenii putem convieţui în linişte şi pace, acela este rugat să facă drumuri tot la spitalele menţionate mai sus. Un asftel de om chiar ar putea să afirme că o societate în care ne schingiuim unii pe alţii în mod continuu este una morală deoarece este posibil să servească vreunui scop mai înalt.
     Exact aşa cum 1 + 1 = 2 indiferent de cine face afirmaţia iar porcii în mod natural nu zboară chiar dacă ar zice-o Einstein, la fel şi regulile de comportament din cadrul unui grup social pot provoca suferinţă sau nu indiferent de cine afirmă respectiva regulă. Poate să vină nu doar Dumnezeul creştin, ci toţi dumnezeii imaginaţi vreodată de specia umană, să facă o coaliţie divină şi să afirme toţi în cor că cine munceşte în ziua sabatului trebuie să fie omorât, şi întreaga lor omnipotenţă şi omniscienţă nu va face această regulă să fie altceva decât o aberaţie arhaică, ba încă una crudă şi absurdă, demnă doar de minţile oamenilor abrutizaţi prin religie (Exod 31:14 - 15).
     Nu există morală religioasă, creştină, ateistă, budistă, musulmană sau hindusă, aşa cum nu există matematică religioasă, creştină, ateistă, budistă, musulmană sau hindusă. Regulile de comportament din cadrul unui grup pot aduce acel grup la autoextincţie într-un mod cât se poate de atroce posibil sau pot crea un climat favorabil dezvoltării şi bunăstării materiale şi spirituale a fiecărui membru. Exact la asta servesc acele reguli, pe care noi le stabilim şi doar noi, nu vreun dumnezeu sau altul, căci mă întreb dacă nu cumva a observat careva până acum faptul că am modificat acele reguli în mod constant, încă le mai modificăm şi le vom modifica şi în viitor.
     Acestea nu sunt nişte lucruri pe care le pot înţelege doar geniile, ba mai mult, le înţeleg şi elevii din clasa I, aceia care nu vor sparge sticla de Pepsi în capul colegilor chiar dacă profesorul lor le spune să o facă. Şi totuşi, oameni care sunt chipurile maturi, care se numesc religioşi şi pe deasupra mai sunt şi mândri de asta, afirmă că fundamentul setului de reguli pe baza cărora trebuie să trăim în societate este cunoscut de ei dintr-o carte în care ni se explică de ce este moral ca părintele sa-şi ucidă copilul neascultător şi cum sacrificiul uman, ideea centrală a religiei lor, este nu doar ceva acceptabil ci pe deasupra o cărămidă de bază a moralităţii:


    Avem în secolul XXI probleme mult mai grave de rezolvat şi principala problemă este aceea că moralitatea cu care suntem dotaţi noi toţi din născare a evoluat să servească convieţuirii unor grupuri foarte restrânse în care toţi indivizii se cunoşteau şi erau rude de un grad mai mic sau mai mare. Ea nu ne mai ajută în cadrul societăţilor masive în care trăim acum şi a grupurilor de milioane de indivizi necunoscuţi în sânul cărora ne petrecem timpul. Acesta este motivul pentru se consideră că suferinţa oamenilor din aceeaşi ţară, din acelaşi oraş sau din acelaşi bloc este pe lista de priorităţi cu mult sub nevoia impetuoasă de-a juca nişte jocuri video, de-a achiziţiona ultimele textile apărute pe piaţa modei sau de-a consulta cele mai noi ştiri despre pseudovedetele promovate de mass media care în opinia mea ar putea face carieră doar într-un concurs al nonvalorilor absolute. Singurul motiv pe baza căruia nu acţionăm concertat pentru a elimina suferinţa din lumea în care trăim este faptul că nu-i cunoaştem pe suferinzi şi că nu sunt rudele noastre. Suntem detestabili!
    Şi, în acest context, în care există probleme mult mai grave care ar trebui să capteze atenţia colectivă, noi nici măcar n-am depăşit faza în care aceşti clovni religioşi sunt trimişi să se manifeste acolo unde trebuie s-o facă, în epoca bronzului, epoca de unde cică-şi extrag ei moralitatea. În loc de asta, avem parte de popi, patriarhi şi ipocriţi de meserie care umplu spaţiul public cu porcării evadate din nişte civilizaţii tribale şi care cuvântă prin presă şi pe la TV cu maximă nesimţire şi cu un tupeu exuberant despre cum au aflat ei ce e moral şi ce nu-i şi despre cum noi trebuie să executăm ceea ce afirmă ei. În caz că nu vom sfârşi la fel de rău ca celelalte 99% din speciile de animale existente pe planeta asta, boscorodeala lor anacronică va umple până la refuz muzeul prostiei şi nemerniciei umane şi asta va fi singura ei utilitate, poate doar un set de lecţii pentru generaţiile viitoare.
   

marți, 7 iunie 2011

Credinţa în viaţa după moarte

    Adeseori se întâmplă să mi se pună în vizor faptul că unii oameni ar avea nevoia de-a crede că mai există ceva după moarte. Este ca şi cum mi s-ar zice că unii oameni au nevoie să creadă că au fost predestinaţi să se însoare cu Angelina Jolie, că au nevoie să creadă că vor câştiga la loterie, că au nevoie să creadă că sunt cavaleri jedi, sau că ar avea nevoie să creadă că porcul zboară şi pisica latră. Eu oricum nu-mi pot imagina cum poate fi considerată sănătoasă nevoia de-a crede fantasmagorii. Această nevoie este rezervată în mod tradiţional celor care se îndeletnicesc cu halucinaţiile prin spitalele de nebuni.
    Mi se mai spune că oamenii au nevoie de nişte mecanisme psihologice care să-i ajute să suporte suferinţa care poate surveni în cazul decesului unei persoane dragi sau care să le poată anestezia frica ancestrală de moarte.
    Să ne imaginăm că există un medicament care poate elimina complet o astfel de suferinţă. Să ne imaginăm că unei persoane i-a murit copilul şi că ar putea lua medicamentul minune care scapă de suferinţă. Că s-ar putea întâmpla să îţi moară copilul, să iei medicamentul şi să nu mai simţi nici un fel de durere.
    În acest context, dacă se întâmplă să-ţi moară copilul, nu-i nici o problemă, iei pastila şi te duci grăbit la piaţă deoarece tocmai ai rămas fără zarzavaturi. N-ai vrea ca un fapt divers precum moartea acelui copil să te conturbe în drumul spre piaţă. Dacă mâine iţi moare şi soţia, nu-i nici o pagubă; iei medicamentul şi te duci din nou la piaţă dezinvolt şi binedispus, poate doar puţin stresat de faptul că de data asta nu mai sunt brânzeturi în frigider. Iar când îţi moare şi celălalt copil, iei medicamentul din nou, deoarece poate ai de plătit nişte facturi la curent şi gaze şi nu e bine să arăţi suferind la ghişeu.
     Evident, eu nu mi-aş administra un astfel de medicament. Nu vreau să spun ce fel de om trebuie să fie acela care ar dori să modifice semnificaţia trecerii în nefiinţă a unei persoane apropiate în aşa fel încât să nu-i mai pese deloc.
    Dacă moartea unei persoane nu ar mai însemna nimic şi nu ar avea nici o valoare, cum am putea atunci să valorăm viaţa? Cum ar arăta o lume în care absolut nimeni nu ajunge să fie nefericit de pe urma dispariţiei persoanelor cu care interacţionează, o lume în care moartea este un lucru insignifiant? Va fi o lume în care şi viaţa este la fel de insignifiantă. Iar această lume pe care o propun religioşii este o lume propice mai multor atrocităţi; de fapt, nivelul atrocităţilor existente într-o societate este corelat cu modul în care este privită viaţa în acea societate şi cu cât viaţa este mai devalorizată, cu atât atrocităţile par mai puţin şocante. 
   De altfel vocabularul religios este cât se poate de relevant în această privinţă. Atunci când moare cineva, se spune că s-a dus pe lumea cealaltă. Nu se spune că s-a pierdut ceva unic, faptul este exprimat ca şi cum ar fi vorba de o călătorie. Ca şi cum ar fi emigrat din România în Elveţia. Şi dacă asta nu era de ajuns, nu numai că în opinia religioşilor omul mort nu e mort, pe deasupra se mai şi duce într-o lume în care curge lapte şi miere, în lumea perfectă. Singura concluzie logică ce se poate deriva din această idee este că ar trebui să ne sinucidem în masă ca să ajungem toţi în împărăţia cerurilor. Noroc că ideea este atât de absurdă încât nu poate fi crezută decât într-un anumit grad; atunci când este crezută în gradul maxim ştim foarte bine ce se întâmplă:



    Nu numai că se devalorizează viaţa altora din prisma credinciosului dar devalorizează şi propria viaţă a credinciosului din moment ce acesta îşi imaginează că mai are o şansă la existenţă. Ştim toţi cum ne comportăm atunci când avem de exemplu o şansă unică la câştigarea unui concurs şi cum ne folosim de ea spre deosebire de cazul în care avem două sau mai multe şanse. Ştim cât preţ punem pe un show dacă ştim că-l putem viziona o singură dată în viaţă spre deosebire de cazul în care îl putem viziona de mai multe ori. Exact acelaşi proces cognitiv intră în funcţiune şi în cazul în care este întreţinută ideea unei existenţe alternative şi acesta este motivul pentru care cei care cred în şanse mai multe la existenţă îşi permit să-şi bată joc de ea şi în consecinţă de ei înşisi. 
    Îşi permit să fie abrutizaţi şi trataţi ca nişte vite, deoarece, cred ei, or să pună mâna după moarte pe piciorul lui Dumnezeu. Îşi permit să trăiască într-o societate şi să nu abordeze problemele acelei societăţi deoarece îşi imaginează că vor avea şansa să fie fericiţi cu altă ocazie. Adevărul este că această credinţă, bazată pe frica de suferinţă în faţa morţii a întreţinut de zeci de ori mai multă suferinţă şi nefericire de-a lungul vremii decât a reuşit să eludeze. Un om care ştie că are o singură şansă pentru a fi fericit nu îşi tolerează nefericirea fără să acţioneze în aşa fel încât să se asigure că va face uz de acea şansă. Credinţa în viaţa după moarte permite tolerarea unor probleme atât în mediul social cât şi la nivel individual care altfel ar fi abordate şi rezolvate.  Acesta este doar unul dintre motivele pentru care obscena credinţă în viaţa după moarte trebuie desfiinţată.
    Cât despre mine, găsesc că este o virtute aceea de-a crede doar propoziţii adevărate indiferent de plăcerea sau durerea care o provoacă, iar a te minţi pe tine însuţi reprezintă o lipsă obscenă de onestitate şi de respect pentru propria-ţi persoană.

luni, 30 mai 2011

Dovezi pentru existenţa lui Dumnezeu

    Îşi mai aminteşte cineva cum este atunci când avem dovezi despre existenţa unui anumit fenomen şi ce presupune asta? De exemplu, dovezile pentru existenţa curentului electric pot fi consultate de către orice doritor. Mai mult, toţi cei care îşi permit, deţin nişte electrocasnice care funcţionează cu ajutorul curentului electric, şi toţi ştim ce se întâmplă dacă ne băgăm degetele în priză, iar daca există cineva care neagă existenţa curentului electric poate fi conectat la reţea pentru a constata pe propria piele cât de tare există acest curent electric. Tocmai pentru că avem dovezi că există, că se manifestă în anumite moduri şi cu anumite efecte, lumea este împânzită de cabluri, echipamente electrice, centrale atomoelectrice, hidrocentrale şi termocentrale şi altele din aceeaşi categorie.
   Oare în ce lume am trăi dacă ar exista dovezi că există dumnezeul creştin, exact aşa cum avem dovezi că există curent electric? Să ne gândim că am avea dovezi serioase că există o forţă supranaturală undeva prin cer sau peste tot, o forţă căreia chiar îi pasă de noi, ne iubeşte, dar ne va face să suferim crunt pentru eternitate în cazul în care nu-i luăm indicaţiile în serios.  Să ne gândim că orice om de pe această planetă ar putea consulta dovezile pentru existenţa dumnezeului creştin.
    Crede cineva că ar exista unul singur care să nu citească Biblia în această situaţie? Nu de alta dar ar fi fost puse în joc fericirea supremă şi suferinţa supremă. Eu aş spune că nu. Dacă ar exista cu adevărat dovezi pentru existenţa lui Dumnezeu toată lumea ar cunoaşte Biblia în amănunt. Cele mai multe departamente ştiinţifice ar fi fost ocupate cu cercetarea dorinţelor lui Dumnezeu şi cu studiul Bibliei, nu cu montat sateliţi pe orbită, privitul galaxiilor îndepărtate sau inginerie genetică. Corpul principal de studiu prin şcoli ar fi religia, cu cel puţin 10 materii, iar ştiinţele naturale şi literatura ar fi fost pe post de sport sau muzică. Majoritatea tabloidelor ar avea cel puţin 5 pagini ocupate doar de Dumnezeu, nu de pseudovedete autohtone iar la televizor ni s-ar fi servit creştinism pe pâine 24 de ore din 24, nu divertisment de prost gust. Pe scurt, religia creştină ar fi principala preocupare a speciei umane. Astfel ar fi arătat lumea dacă ar fi existat o singură dovadă serioasă pentru existenţa acestui Dumnezeu.
    Guvernele ar fi investit sume imense pentru descoperirea unor tehnologii care să faciliteze comunicarea cu Dumnezeu iar teocraţia ar fi fost considerată la nivel mondial forma perfectă de guvernământ. Majoritatea oamenilor de ştiinţă si majoritatea cetăţenilor din ţările nordice ar fi fost trataţi prin ospicii ca fiind paranoici sau schizofrenici şi nu ar mai fi existat hinduism, Islam sau budism ci doar creştinism. Aşa ar fi trebuit să arate lumea dacă ar fi existat o singură dovadă concludentă pentru existenţa dumnezeului creştin.
    Însă nu vedem că se întâmplă aceste lucruri, vedem că principala direcţie culturală a naţiunilor civilizate este constituită din ceea ce se numeşte ştiinţă şi nu din religie. Ar trebui să credem că deţinătorii de microscoape şi de telescoape au capacităţi de-a investiga realitatea inferioare capacităţilor unor popoare primitive care nu ştiau nici pe mâini să se spele? Ar trebui să credem că cei de acum 2000 de ani aveau tehnologii văzătoare de dumnezei şi draci la care noi nu putem avea acces? Sau ar trebui să tragem concluzia evidentă, aceea că erau teribil de ignoranţi în comparaţie cu noi şi că pretenţiile lor de cunoaştere ar trebui să ne stârnească cel mult râsul?
    Este clar - dovezile pentru existenţa lui Dumnezeu - nu există!
    Dacă ar fi existat una singură am fi aflat până acum de ea, aşa cum am aflat despre curent electric, despre atomi, molecule şi unde radio, despre germeni, bacterii şi virusuri, despre găuri negre, pulsari, supernove şi stele neutronice. În condiţiile în care secole de-a rândul biserica a dictat ceea ce se învaţa în şcoli şi a avut monopol total asupra culturii cred că ar fi rezonabil să considerăm că ar fi putut să popularizeze acele presupuse dovezi până acum. Nu a reuşit să o facă nu din cauză că nu ar fi avut puterea şi influenţa necesară ci din cauză că acele dovezi nu au putut fi produse.
    Nu există nici o ideologie care să îşi fi demonstrat falsul şi nocivitatea cu consecvenţa cu care a reuşit religia să o facă şi ar fi cazul ca în prezent cei ce au pretenţia de a dicta viaţa şi comportamentul altora pe baza unor afirmaţii să prezinte dovezi pentru acele afirmaţii. Oare cum ar fi dacă eu aş pretinde de la toţi cetăţenii să îngenuncheze în faţa mea şi să-mi doneze 10% din veniturile lor şi apoi aş solicita exact acelaşi tratament ca cel de care se bucură clericii? Aş fi cel mult luat în râs şi astfel trebuie să se întâmple cu orice individ care are pretenţii de tipul celor religioase. Societatea modernă nu are nici un motiv justificat de-a purta în continuare această trenă de primitivisme şi de fabulaţii ale unor oameni din vechime, căci este ca şi cum încă am avea în secolul XXI vrăjitoria instituţionalizată sau alchimia predată în şcoli. Nu este acceptabil aşa ceva.

joi, 19 mai 2011

Nu trebuie să asculţi manele ca să fii manelist

    Deşi suntem înconjuraţi de totul felul de obiecte, pe care le cumpărăm şi le utilizăm zilnic, puţină lume îşi ia un răgaz pentru a filozofa puţin pe tema acestor obiecte. Am să o fac eu, din moment ce deţin nişte recorduri teribil de negative la numărul de obiecte pe care le am în proprietate şi ca atare îmi vine mult mai uşor să o fac.
    Valoarea obiectelor are două componente, pe care eu le numesc valoare utilă şi valoare socială.
    Când vorbesc de valoare utilă, mă refer în cazul îmbrăcăminţii la faptul că este practic să fii îmbrăcat; textilele respective apără organismul de frig, de soare sau de incidente de natură mecanică. Totodată hainele reprezintă o modalitate de-a-ţi arăta individualitatea, statutul social, apartenenţa la un anumit grup, la o anumită direcţie culturală sau la o anumită categorie socială. Atunci când vedem pe cineva complet îmbrăcat în negru în miezul verii tragem imediat concluzia că ori este foarte ţicnit, ori aparţine vreunui ordin monahal. Ei bine, în asta constă valoarea socială a obiectelor, în concluziile pe care le trag ceilalţi despre un individ bazându-se pe obiectele deţinute de către acesta.
    Orice obiect are valoare utilă şi are valoare socială în anumite proporţii, care în principiu sunt imposibil de cuantificat. În ceea ce priveşte valoarea utilă a unui obiect, foarte puţine afirmaţii se pot face despre eventualele relaţii de ordine dintre valorile utile ale acelor obiecte. Este posibil să întâlnim în viaţă situaţii în care din punct de vedere strict practic a deţine o rangă este mult mai avantajos decât a deţine o maşină, situaţii în care este mult mai avantajos să deţii o maşină sau situaţii în care deţinerea unui telefon mobil poate fi vitală. În ceea ce priveşte valoarea socială a obiectelor lucrurile stau altfel. Putem afirma de exemplu cu un grad ridicat de certitudine că o foarfecă are o valoare socială mai mică decât un telefon mobil, care la rândul lui are o valoare socială mai mică decât o maşină. Nu de alta, dar nu o să vedem prea des indivizi care se laudă cu foarfecile lor spre deosebire de cazurile destul de dese în care vedem indivizi care se laudă cu telefoanele lor, cazuri mult mai rare faţă de acelea în care alţi indivizi îşi expun ostentativ maşinile pe care le deţin.
    Tot ca exemplificare, bijuteriile au foarte multă valoare socială şi valoare utilă aproape nulă  în timp ce bunurile de utilitate publică (poduri, străzi, parcuri) au valoare socială aproape zero şi valoare utilă maximă. Atunci când plătim pentru un inel nu plătim pentru a ţine o sârmă pe un deget ci pentru că apărem altfel cu el pe mână în ochii altora, iar când plătim pentru o bormaşină plătim pentru capacitatea ei de-a da găuri şi nimic mai mult.
    Din păcate specia umană este într-o continuă competiţie pentru statut social şi în contextul în care există o competiţie, în scurt timp gradul de sofisticare al mijloacelor angajate în susţinerea competiţiei va ajunge la paroxism. Este o lege a evoluţiei aceea care îmi permite să profeţesc astfel. Ştim din experienţă că oamenii nu s-au rezumat la a se ucide unii pe alţii cu pietre, săgeţi sau măciuci, deşi acestea funcţionau destul de bine; nu s-au rezumat la a se eviscera reciproc cu ajutorul săbiilor medievale, nu s-au liniştit până când nu au construit bombe nucleare, arme biologice şi rachete ghidate prin satelit. Toate aceste minuni ale tehnologiei sunt efectele competiţiei înarmării şi sunt construite pentru acelaşi motiv pentru care era confecţionată o spadă din Evul Mediu, motivul de-a suprima alte fiinţe umane şi nicidecum altul.
    În ceea ce priveşte prezentul subiect, în caz că vom înţelege pe viitor să purtăm competiţia pentru statut social în aceiaşi termeni, este inevitabilă dotarea tuturor obiectelor de care facem uz cu o anumită valoare socială iar apariţia WC-ului încrustat cu cristale Swarovsky şi a hârtiei igienice poleită cu aur este doar o chestiune de timp.
    Chiar dacă pentru mine asemenea obiecte sunt doar nişte crunte aberaţii rezultate din nişte instincte scăpate de sub control, există destui oameni care nu doar că le-ar considera valori, dar nici măcar nu ar fi satisfăcuţi cu a deţine un singur exemplar din fiecare ci vor dori mai multe. Astfel, cei care vor deţine cel puţin două WC-uri încrustate cu cristale Swarovsky şi cel puţin 10 de suluri de hârtie igienică poleită cu aur se vor simţi superiori faţă de sclavul nefericit şi inferior care are un singur WC încrustat şi un singur sul de hârtie igienică poleită cu aur. Mult mai nefericit decât aceştia doi va fi unul care are WC-ul încrustat cu nişte cristale de calitate mai proastă şi care costă mai puţin, sau care are hârtia igienică placată doar cu argint şi nu cu aur 24k, deoarece el va fi situat mai jos pe scara socială. Evident, conform cu această "logică", campionul frustrării absolute va fi cel care deţine un WC simplu şi funcţional fără nici un fel de brizbrizuri precum şi hârtie igienică pe măsură.
   Aceste comportamente poartă denumirea generică de manelism şi sunt incriminate de majoritatea cetăţenilor în timp ce sunt profesate cu sfinţenie de către aceeaşi majoritate. Diferenţele între ceea ce se poate observa prin versurile acelui gen muzical şi ceea ce se poate observa la români în general nu rezidă decât în formă şi nu în fond; la nivel de esenţă este vorba de acelaşi proces cognitiv şi aceleaşi dorinţe şi aspiraţii, ele diferă doar la modul în care sunt manifestate. Oamenii au trecut de mult de limita în care cumpără produse şi servicii pentru că au propriu-zis nevoie. Singura nevoie pe care doresc să şi-o satisfacă este aceea de-a fi priviţi altfel de către ceilalţi şi au decis că singurul mod prin care pot face asta nu constă în a-şi modifica în vreun fel propria persoană ci doar prin consumul exuberant de  produse şi servicii.
    Ei totuşi nu vor reuşi să ajungă vreodată la statutul social al lui Marcus Aurelius, împăratul roman care din acea poziţie putea fi considerat fără mari probleme stăpânul lumii din acea vreme, om care avea tot ceea ce îşi putea dori. Iată câteva gânduri ale acestui om:
     In everything you do, as a Roman and as a man, resolve yourself to do those things with dignity and humanity. Avoid being selfish, careless, or unreasonable. Do not try to impress others or think of yourself too highly. And do not let your thoughts turn to unhappiness. See how few things a man needs to master for his days to be peaceful and holy.
    The happiness of your life depends on the quality of your thoughts. So guard your thoughts and take care not to entertain any notions that are unsuitable to virtue or reason.