Pagini

miercuri, 29 iunie 2011

Teoria evoluţiei şi orientarea intelectuală

    Din teoria evoluţiei se desprinde o idee de bază, aceea că lucrurile evoluează de la simplu la complex, şi pe măsură ce înaintăm pe săgeata temporală ne putem aştepta să găsim lucruri din ce în mai complexe, interacţiuni şi relaţii din ce mai complicate între entităţile existente. De la aminoacizi se ajunge la proteine, acizi nucleici, protocelule, organisme unicelulare, creştini, bacterii, apoi la organisme pluricelulare, nevertebrate, vertebrate, peşti, amfibieni, reptile şi mamifere, mamifere aşa cum suntem noi, căci nu ştiu dacă a reuşit cineva să observe că femeile noastre produc lapte pentru a-şi hrăni progeniturile exact la fel ca celelalte mamifere. Direcţia evoluţiei este clară. Cel puţin e clară pentru aceia care o cunosc.
    Aceeaşi idee este la fel de valabilă şi în cazul comunităţilor şi societăţilor umane. În trecut au existat exclusiv comunităţi de culegători - vânători care trăiau în peşteri şi colibe, a căror viziune despre Cosmos se limita doar la câteva generaţii în timp şi la un cerc cu raza de câţiva kilometri în spaţiu. Lumea acestora era posedată de spirite necunoscute, de frica faţă de forţe ale naturii pe care nu ştiau cum să le controleze, aveau o speranţă de viaţă de maxim 30 de ani şi o cultură care nu este numită primitivă din motive neîntemeiate. Toată tehnologia acestor oameni se rezuma la obiecte de genul arcurilor cu săgeţi, a suliţelor şi cuţitelor de piatră.
 
    Pentru comparaţie, viziunea despre Cosmos a civilizaţiei actuale se întinde înapoi în spaţiu-timp până la 13 miliarde de ani de ani şi până la 10^100 (10 urmat de 100 de zerouri)  de ani în viitor. Avem fotografii ale unor galaxii a căror lumină a ajuns în telescoapele trimise de către noi în spaţiu într-un interval de timp de 13, 2 miliarde de ani, şi care a a parcurs o distanţă atât de mare încât capacităţile creierului uman sunt insuficiente chiar şi pentru a o imagina. Nu mai trăim în colibe ci în nişte zgârie nori la care aborigenii se uită la fel cum ne uităm noi la navele spaţiale din Star Trek. Tehnologia din prezent, construită pe baza cunoaşterii structurii subatomice nu ar putea fi calificată de către înaintaşii noştri decât ca o formă de magie ocultă. Mai nou, ştim că Universul nu este un glob de sticlă tapiţat în interior cu câteva luminiţe, ci o vastă imensitate cu peste 170 de miliarde de galaxii a câte 10 - 130 miliarde de stele.
     În ciuda realităţii şi a faptului că orice om care nu este senil poate observa direcţia în care a evoluat societatea umană, există anumiţi indivizi a căror minte este sucită de religie şi care văd lucrurile exact pe dos. Pentru aceştia sursa supremă de informaţii este reprezentată de cărţi şi mituri care au luat naştere în timpul copilariei speciei umane, cărţi şi mituri create de către unii dintre cei mai ignoranţi oameni care au existat vreodată pe faţa pământului. 
    Cunoaşterea extrem de redusă, falsă şi arhaică, existentă în vremuri demult apuse, este considerată cunoaşterea supremă, o cunoaştere izvorâtă adeseori din halucinaţiile şi pareidoliile unor ciobani care au trăit acum 2000 de ani. Şi această viziune primitivă despre lume aste acceptată în locul informaţiilor pe care le deţinem în prezent despre specia noastră şi despre Univers, informaţii care au fost produse în urma unor eforturi intelectuale susţinute şi în urma a sute de mii de experimente executate cu precizie, abnegaţie şi inventivitate de către oameni de ştiinţă adevăraţi. Ba, mai mult, teoriile ştiinţifice actuale sunt malformate de către religioşi în aşa fel încât să se poată potrivi cu sfintele scripturi ale ignoranţei, iar atunci când nu se potrivesc sub nici o formă, sunt negate cu o dexteritate care i-ar face invidioşi pe cei mai ţicniţi dintre psihopaţi. 
    Cei ce cunosc teoria evoluţiei pot foarte uşor să-şi imagineze existenţa unei civilizaţii umane peste 200 de ani. Ba chiar şi peste 1000 de ani sau peste 100 000 de ani. Gândiţi-vă cum ar putea arăta civilizaţia umană peste 100 000 de ani, mai ales având în vedere stadiul la care se prezenta în urmă cu 1000 de ani, atunci când religia domina societatea şi ce s-a realizat doar în această scurtă perioadă. Ar arăta foarte frumos, mai ales dacă se va reuşi eliminarea mentalităţilor şi comportamentelor demonstrabil nocive. Ei bine, un religios nu poate să-şi imagineze decât o o singură direcţie în care pot evolua lucrurile, aceea profeţită în scripturile lor - apocalipsa. Pentru aceşti oameni îndobitociţi de religie nu există un viitor al civilizaţiei, există doar o apocalipsă care pândeşte după colţ şi ca urmare nu simt imboldul de-a construi împreună cu ceilalţi ceva pentru viitor. 
   Religia poate suci intelectul unui om şi îi poate întoarce privirea într-un punct prin care am trecut acum 2000 de ani şi cu cât se va reuşi mai repede eliminarea acestui anacronism intelectual, cu atât mai repede lucrurile vor evolua înspre mai bine. Nu avem nevoie de valorile pe care le-au dictat strămoşii noştri în ignoranţa lor cruntă, nu avem nevoie de valorile epocii bronzului aplicate în epoca contemporană, avem nevoie de cele mai bune produse ale intelectului uman iar religia este departe de-a fi cea mai bună ideologie după care îşi poate organiza cineva viaţa. În fapt, oricare dintre noi poate inventa chiar acum o religie mai bună decât cele clasice. Şi asta ar trebui să ne dea de gândit.

joi, 23 iunie 2011

De ce este utilă credinţa în Moş Crăciun

    Există o dezbatere destul de hazlie care îl vizează pe Moş Crăciun. Unii părinţi sunt de părere că e drăguţ să le spui copiilor că există un moş care intră pe horn şi le aduce jucării dacă sunt cuminţi, că este o tradiţie simpatică şi aşa mai departe, iar alţii susţin că dacă îţi minţi astfel copilul acela îşi va pierde încrederea în părinţi şi în ceilalţi oameni.
    Eu unul sunt clar pentru poziţia care susţine îndoctrinarea copiilor cu credinţa că există Moş Crăciun. Cel puţin în societatea în care trăim actualmente, toţi copiii trebuie învăţaţi că există un moşneag îmbrăcat în roşu, care călătoreşte într-o sanie zburătoare trasă de nişte reni zburători, şi care intră pe horn în noaptea de Crăciun şi le lasă jucării lângă brad dacă au fost cuminţi, jucării pe care le scoate din sacul lui magic. Ba, pe deasupra mai trebuie învăţaţi că şi ei şi ceilalţi copii nu au fost născuţi de mamele lor ci au fost aduşi de barză.
    Trebuie să fie minţiţi astfel pentru a realiza un fapt esenţial, acela că este posibil să fie minţiţi de părinţii lor, de toate rudele lor şi de toţi cei cu care intră în contact, este posibil să fie minţiţi atât de tare încât să nu-şi dea seama cât de mincinoasă este minciuna. Trebuie să primească o lecţie care să-i înveţe câte ceva despre propria lor naivitate şi să conştientizeze că întreaga societate poate orchestra o conspiraţie împotriva lor, incluzând şcoala şi deci statul, o conspiraţie care să-i facă să creadă lucruri absurde.
    Şi apoi, într-un târziu, când vor descoperi cum au fost deziluzionaţi de către toţi cei în care au încredere şi le-a fost arătat adevărul de către un străin, atunci li se poate spune că această minciună colectivă le-a fost servită tocmai pentru a învăţa o lecţie dură, accea de-a consulta întotdeauna dovezile care certifică sau nu o afirmaţie indiferent de sursa informaţiei. Iar sentimentul avut în momentul constatării propriei deziluzii precum şi ridicolul aferent să le rămână în cap pentru foarte multă vreme deoarece minciunile despre moşi crăciuni şi berze care aduc copii nu sunt singurele care îşi fac de lucru prin spaţiul public. Am mai văzut noi şi altele despre alţi moşnegi care se ocupă cu magia şi care te pedepsesc sau te răsplătesc în funcţie de gradul de "cuminţenie".       
    Ba, câteodată se poate întâmpla ca toţi cei care te inconjoară să te mintă şi să te dezinformeze fără a intenţiona, aşa cum fac atunci când susţin că democraţia este cel mai bun sistem de guvernământ care poate exista, ca atare oricând este util să apreciezi singur singur ceea ce este adevărat fără să te bazezi pe părerile altora.
    A gândi, într-adevăr necesită ceva efort intelectual însă în cazul în care n-o faci rişti să ajungi creştin şi să crezi la vârste înaintate în existenţa unor fiinţe imaginare numite Hristos şi Dumnezeu doar pentru că nu ţi-a spus nimeni din timp că este doar o farsă organizată de noi toţi pentru a vedea cât de naiv eşti. Să nu uităm că şi prin alte ţări se fac astfel de farse numai că nu cu Moş Crăciun şi Iisus ci cu Mahomed şi Allah şi le făceau şi grecii antici cu Zeus, Hades şi Apollo.

miercuri, 15 iunie 2011

Morala religioasă

     Mai toate speciile de paraziţi religioşi se trezesc dând lecţii de moralitate altora în conformitate cu ceea ce cred ei că ar reprezenta moralitatea. Lăsând la o parte faptul că aşa-zisa morală religioasă este defectă, ea reprezentând suma concepţiilor unor triburi arhaice despre moralitate, modalitatea prin care religioşii înţeleg să impună în societate aceste reguli de comportament este capabilă să facă oameni perfect decenţi şi sănătoşi la cap să se comporte aşa cum numai un psihopat ar fi în stare să o facă. Pe scurt, religia îi învaţă pe oameni cum să se comporte ca nişte psihopaţi.
    Religioşii cred că ceea ce este moral poate fi determinat doar prin apelul la autoritatea dumnezeului la care se închină, fără nici nu fel de preocupare pentru o eventuală suferinţă produsă altor indivizi. Cred că dacă Dumnezeu (autoritatea) spune că o anumită acţiune este morală, atunci aceea chiar este. 
    Ori, dacă într-o clasă un profesor le spune elevilor că le permite să bea Pepsi de faţă cu el, toţi elevii vor bea Pepsi de faţă cu profesorul conştienţi că acest lucru nu va produce suferinţă nimănui. Dacă însă profesorul le spune elevilor că le permite să spargă sticla de Pepsi în capul colegilor de bancă, doar elevii cu risc ridicat de psihopatie vor efectua această acţiune. Elevii sănătoşi la cap şi deci dotaţi cu empatie vor identifica foarte repede faptul că această acţiune va produce suferinţă colegului de bancă şi în cel mai bun caz vor crede că profesorul a glumit, deşi ar putea presupune la fel de bine că acesta a luat-o razna. Unde s-a mai văzut profesor care să le spună copiilor că au voie să-şi spargă capetele unii altora şi cum ar fi privit un astfel de profesor?
    Diferenţa dintre elevii normali şi cei psihopaţi se rezumă la o condiţie esenţială, preocuparea pentru suferinţa altor fiinţe umane, condiţie esenţială care este eludată de morala aşa zis religioasă, o morală de tip psihotic. 
    O regulă de interacţiune între membrii unui grup poate provoca mai multă,  mai puţină suferinţă sau nici un fel de suferinţă, iar aceasta se întâmplă fie că acea regulă este dictată de către mine, de către tine, de către Hitler sau de către Dumnezeu. Crede cineva că dacă Dumnezeu porunceşte să-ţi jupuieşti copilul şi nevasta de vii aceia nu vor suferi? Sau crede cineva că dacă Hitler porunceşte să-i dai nevestii un buchet de flori şi copilului o bomboană aceia nu se vor bucura? Dacă este cineva care crede aceste lucruri să lase internetul îndată şi să se ducă să navigheze pe la spitalele de psihiatrie. 
     Iar daca există cineva care susţine că moralitatea nu ar trebui să aibă ca idee centrală preocuparea pentru eliminarea suferinţei din societate şi pentru modul în care noi oamenii putem convieţui în linişte şi pace, acela este rugat să facă drumuri tot la spitalele menţionate mai sus. Un asftel de om chiar ar putea să afirme că o societate în care ne schingiuim unii pe alţii în mod continuu este una morală deoarece este posibil să servească vreunui scop mai înalt.
     Exact aşa cum 1 + 1 = 2 indiferent de cine face afirmaţia iar porcii în mod natural nu zboară chiar dacă ar zice-o Einstein, la fel şi regulile de comportament din cadrul unui grup social pot provoca suferinţă sau nu indiferent de cine afirmă respectiva regulă. Poate să vină nu doar Dumnezeul creştin, ci toţi dumnezeii imaginaţi vreodată de specia umană, să facă o coaliţie divină şi să afirme toţi în cor că cine munceşte în ziua sabatului trebuie să fie omorât, şi întreaga lor omnipotenţă şi omniscienţă nu va face această regulă să fie altceva decât o aberaţie arhaică, ba încă una crudă şi absurdă, demnă doar de minţile oamenilor abrutizaţi prin religie (Exod 31:14 - 15).
     Nu există morală religioasă, creştină, ateistă, budistă, musulmană sau hindusă, aşa cum nu există matematică religioasă, creştină, ateistă, budistă, musulmană sau hindusă. Regulile de comportament din cadrul unui grup pot aduce acel grup la autoextincţie într-un mod cât se poate de atroce posibil sau pot crea un climat favorabil dezvoltării şi bunăstării materiale şi spirituale a fiecărui membru. Exact la asta servesc acele reguli, pe care noi le stabilim şi doar noi, nu vreun dumnezeu sau altul, căci mă întreb dacă nu cumva a observat careva până acum faptul că am modificat acele reguli în mod constant, încă le mai modificăm şi le vom modifica şi în viitor.
     Acestea nu sunt nişte lucruri pe care le pot înţelege doar geniile, ba mai mult, le înţeleg şi elevii din clasa I, aceia care nu vor sparge sticla de Pepsi în capul colegilor chiar dacă profesorul lor le spune să o facă. Şi totuşi, oameni care sunt chipurile maturi, care se numesc religioşi şi pe deasupra mai sunt şi mândri de asta, afirmă că fundamentul setului de reguli pe baza cărora trebuie să trăim în societate este cunoscut de ei dintr-o carte în care ni se explică de ce este moral ca părintele sa-şi ucidă copilul neascultător şi cum sacrificiul uman, ideea centrală a religiei lor, este nu doar ceva acceptabil ci pe deasupra o cărămidă de bază a moralităţii:


    Avem în secolul XXI probleme mult mai grave de rezolvat şi principala problemă este aceea că moralitatea cu care suntem dotaţi noi toţi din născare a evoluat să servească convieţuirii unor grupuri foarte restrânse în care toţi indivizii se cunoşteau şi erau rude de un grad mai mic sau mai mare. Ea nu ne mai ajută în cadrul societăţilor masive în care trăim acum şi a grupurilor de milioane de indivizi necunoscuţi în sânul cărora ne petrecem timpul. Acesta este motivul pentru se consideră că suferinţa oamenilor din aceeaşi ţară, din acelaşi oraş sau din acelaşi bloc este pe lista de priorităţi cu mult sub nevoia impetuoasă de-a juca nişte jocuri video, de-a achiziţiona ultimele textile apărute pe piaţa modei sau de-a consulta cele mai noi ştiri despre pseudovedetele promovate de mass media care în opinia mea ar putea face carieră doar într-un concurs al nonvalorilor absolute. Singurul motiv pe baza căruia nu acţionăm concertat pentru a elimina suferinţa din lumea în care trăim este faptul că nu-i cunoaştem pe suferinzi şi că nu sunt rudele noastre. Suntem detestabili!
    Şi, în acest context, în care există probleme mult mai grave care ar trebui să capteze atenţia colectivă, noi nici măcar n-am depăşit faza în care aceşti clovni religioşi sunt trimişi să se manifeste acolo unde trebuie s-o facă, în epoca bronzului, epoca de unde cică-şi extrag ei moralitatea. În loc de asta, avem parte de popi, patriarhi şi ipocriţi de meserie care umplu spaţiul public cu porcării evadate din nişte civilizaţii tribale şi care cuvântă prin presă şi pe la TV cu maximă nesimţire şi cu un tupeu exuberant despre cum au aflat ei ce e moral şi ce nu-i şi despre cum noi trebuie să executăm ceea ce afirmă ei. În caz că nu vom sfârşi la fel de rău ca celelalte 99% din speciile de animale existente pe planeta asta, boscorodeala lor anacronică va umple până la refuz muzeul prostiei şi nemerniciei umane şi asta va fi singura ei utilitate, poate doar un set de lecţii pentru generaţiile viitoare.
   

marți, 7 iunie 2011

Credinţa în viaţa după moarte

    Adeseori se întâmplă să mi se pună în vizor faptul că unii oameni ar avea nevoia de-a crede că mai există ceva după moarte. Este ca şi cum mi s-ar zice că unii oameni au nevoie să creadă că au fost predestinaţi să se însoare cu Angelina Jolie, că au nevoie să creadă că vor câştiga la loterie, că au nevoie să creadă că sunt cavaleri jedi, sau că ar avea nevoie să creadă că porcul zboară şi pisica latră. Eu oricum nu-mi pot imagina cum poate fi considerată sănătoasă nevoia de-a crede fantasmagorii. Această nevoie este rezervată în mod tradiţional celor care se îndeletnicesc cu halucinaţiile prin spitalele de nebuni.
    Mi se mai spune că oamenii au nevoie de nişte mecanisme psihologice care să-i ajute să suporte suferinţa care poate surveni în cazul decesului unei persoane dragi sau care să le poată anestezia frica ancestrală de moarte.
    Să ne imaginăm că există un medicament care poate elimina complet o astfel de suferinţă. Să ne imaginăm că unei persoane i-a murit copilul şi că ar putea lua medicamentul minune care scapă de suferinţă. Că s-ar putea întâmpla să îţi moară copilul, să iei medicamentul şi să nu mai simţi nici un fel de durere.
    În acest context, dacă se întâmplă să-ţi moară copilul, nu-i nici o problemă, iei pastila şi te duci grăbit la piaţă deoarece tocmai ai rămas fără zarzavaturi. N-ai vrea ca un fapt divers precum moartea acelui copil să te conturbe în drumul spre piaţă. Dacă mâine iţi moare şi soţia, nu-i nici o pagubă; iei medicamentul şi te duci din nou la piaţă dezinvolt şi binedispus, poate doar puţin stresat de faptul că de data asta nu mai sunt brânzeturi în frigider. Iar când îţi moare şi celălalt copil, iei medicamentul din nou, deoarece poate ai de plătit nişte facturi la curent şi gaze şi nu e bine să arăţi suferind la ghişeu.
     Evident, eu nu mi-aş administra un astfel de medicament. Nu vreau să spun ce fel de om trebuie să fie acela care ar dori să modifice semnificaţia trecerii în nefiinţă a unei persoane apropiate în aşa fel încât să nu-i mai pese deloc.
    Dacă moartea unei persoane nu ar mai însemna nimic şi nu ar avea nici o valoare, cum am putea atunci să valorăm viaţa? Cum ar arăta o lume în care absolut nimeni nu ajunge să fie nefericit de pe urma dispariţiei persoanelor cu care interacţionează, o lume în care moartea este un lucru insignifiant? Va fi o lume în care şi viaţa este la fel de insignifiantă. Iar această lume pe care o propun religioşii este o lume propice mai multor atrocităţi; de fapt, nivelul atrocităţilor existente într-o societate este corelat cu modul în care este privită viaţa în acea societate şi cu cât viaţa este mai devalorizată, cu atât atrocităţile par mai puţin şocante. 
   De altfel vocabularul religios este cât se poate de relevant în această privinţă. Atunci când moare cineva, se spune că s-a dus pe lumea cealaltă. Nu se spune că s-a pierdut ceva unic, faptul este exprimat ca şi cum ar fi vorba de o călătorie. Ca şi cum ar fi emigrat din România în Elveţia. Şi dacă asta nu era de ajuns, nu numai că în opinia religioşilor omul mort nu e mort, pe deasupra se mai şi duce într-o lume în care curge lapte şi miere, în lumea perfectă. Singura concluzie logică ce se poate deriva din această idee este că ar trebui să ne sinucidem în masă ca să ajungem toţi în împărăţia cerurilor. Noroc că ideea este atât de absurdă încât nu poate fi crezută decât într-un anumit grad; atunci când este crezută în gradul maxim ştim foarte bine ce se întâmplă:



    Nu numai că se devalorizează viaţa altora din prisma credinciosului dar devalorizează şi propria viaţă a credinciosului din moment ce acesta îşi imaginează că mai are o şansă la existenţă. Ştim toţi cum ne comportăm atunci când avem de exemplu o şansă unică la câştigarea unui concurs şi cum ne folosim de ea spre deosebire de cazul în care avem două sau mai multe şanse. Ştim cât preţ punem pe un show dacă ştim că-l putem viziona o singură dată în viaţă spre deosebire de cazul în care îl putem viziona de mai multe ori. Exact acelaşi proces cognitiv intră în funcţiune şi în cazul în care este întreţinută ideea unei existenţe alternative şi acesta este motivul pentru care cei care cred în şanse mai multe la existenţă îşi permit să-şi bată joc de ea şi în consecinţă de ei înşisi. 
    Îşi permit să fie abrutizaţi şi trataţi ca nişte vite, deoarece, cred ei, or să pună mâna după moarte pe piciorul lui Dumnezeu. Îşi permit să trăiască într-o societate şi să nu abordeze problemele acelei societăţi deoarece îşi imaginează că vor avea şansa să fie fericiţi cu altă ocazie. Adevărul este că această credinţă, bazată pe frica de suferinţă în faţa morţii a întreţinut de zeci de ori mai multă suferinţă şi nefericire de-a lungul vremii decât a reuşit să eludeze. Un om care ştie că are o singură şansă pentru a fi fericit nu îşi tolerează nefericirea fără să acţioneze în aşa fel încât să se asigure că va face uz de acea şansă. Credinţa în viaţa după moarte permite tolerarea unor probleme atât în mediul social cât şi la nivel individual care altfel ar fi abordate şi rezolvate.  Acesta este doar unul dintre motivele pentru care obscena credinţă în viaţa după moarte trebuie desfiinţată.
    Cât despre mine, găsesc că este o virtute aceea de-a crede doar propoziţii adevărate indiferent de plăcerea sau durerea care o provoacă, iar a te minţi pe tine însuţi reprezintă o lipsă obscenă de onestitate şi de respect pentru propria-ţi persoană.