Pagini

miercuri, 31 august 2011

Dumnezeu ca explicaţie

    Fiinţele umane sunt dotate cu o sumedenie de emoţii pe care le pot experimenta, însă mie cea mai fascinantă dintre ele mi se pare curiozitatea. Curiozitatea este motorul care generează învăţarea, investigaţia şi explorarea, temelia pe care se clădesc şi se exersează principalele facultăţi intelectuale ale omului. Nu este greu de observat că un nivel scăzut de curiozitate va genera subdezvoltare intelectuală, în timp ce unul foarte crescut se va traduce prin cunoştinţe vaste, solide şi autentice.

    Evident că  ideologiile care sunt divorţate de realitate au dezvoltat nişte mecanisme de apărare în faţa curiozităţii native a speciei umane şi religia nu face excepţie. Poate fi constatat acest fapt de fiecare dată când religioşii îl aduc pe Dumnezeu ca explicaţie pentru o întrebare validă.
    Se poate să fie pusă în discuţie cauza formării Universului, sursa moralităţii, explicaţia pentru diversitatea formelor de viaţă, vreun presupus miracol care ar fi avut loc sau cine ştie ce dezastru natural iar răspunsul religioşilor este invariabil "Dumnezeu". Însă acesta nu reprezintă un răspuns adecvat ci un scurtcircuit al creierului. Orice răspuns cu valoare explicativă diferită de zero prezintă implicit modul în care se desfăşoară lucrurile. 
    Dacă teoria Big Bangului explică modul în care a evoluat Universul într-un întreg compendiu plin de ecuaţii şi de ilustraţii, teoria religioasă fentează orice explicaţie afirmând că Universul a fost făcut de Dumnezeu prin magie. Nu se explică nimic. Dacă evoluţionismul explică modul în care s-a dezvoltat viaţa pe această planetă în mai multe compendii, chiar arătând cum se desfăşoară procesul de diversificare a speciilor, teoria religioasă fentează orice explicaţie afirmînd că vieţuitoarele au fost create de Dumnezeu, evident, prin magie. Magia însă nu este o explicaţie decât pentru preşcolari. Dacă oamenii de ştiinţă au dezvoltat modele serioase care explică punctual modul în care ajunge să se manifeste un cutremur, mintea scurtcircuitată de religie are bineînţeles un răspuns la dispoziţie. Dumnezeu a cutremurat pământul. Cum? Prin magie.
    Explicaţiile magice prind însă la preşcolari, nu la adolescenţi şi în nici un caz la oameni maturi. Să ne imaginăm că la şcoală ni s-ar spune că integrala cutare are rezultatul pe care-l are din cauze magice, că stomacul face digestia într-un mod misterios şi că gheaţa este solidă din motive care depăşesc orizontul cunoaşterii umane. Că munţii se încreţesc prin magie şi că mareele au loc din cauze misterioase. Ei bine, n-ar fi asta o şcoală ca-n poveste? Oare cum ar arăta un extemporal la care elevul poate răspunde la toate întrebările cu doar două răspunsuri: magie şi mister...
    Şi totuşi avem de-a face cu oameni maturi care prezintă pseudoexplicaţii magice şi mai şi au pretenţia să fie luaţi în serios. Acestora le-a fost amputată curiozitatea şi le-a fost defectat mecanismul de investigaţie a realităţii de către religie; astfel au ajuns să-şi mascheze ignoranţa prin cuvântul "Dumnezeu" şi să se mai şi simtă satisfăcuţi cu faptul că ei au o explicaţie. Aş vrea să văd măcar un singur religios, popă sau teolog care să explice cum a dat Dumnezeu drumul la Big Bang, cu ecuaţii şi ilustraţii, nu cu magie şi mister şi atunci poate că am să consider că religia este altceva decât fraudă intelectuală şi deziluzie.
    Însă până atunci poate să vină cineva şi să mă întrebe ce am cu religia. Am ce am cu religia din cauză că deturnează curiozitatea umană în cazul unor întrebări existenţiale care definesc fiinţa umană. Am ce am cu religia deoarece este declarată împotriva curiozităţii chiar de la primul capitol, acela în care Adam şi Eva sunt pedepsiţi pentru faptul de-a fi curioşi. Am ce am cu religia din cauză că îşi imbecilizează efectiv victimele şi nu-mi place să trăiesc printre oameni imbecilizaţi. Am ce am cu religia deoarece dă nişte răspunsuri false unora dintre cele mai importante întrebări care se pot pune şi maschează acest lucru spunând că rezolvă o criză existenţială.
   Ce suntem, de unde venim, unde ne ducem şi care este sensul vieţii? Un copil poate fi îndreptat să caute singur răspunsurile prin investigaţie intelectuală onestă, aflând în timpul procesului de căutare informaţii adevărate despre ce este viaţa şi despre istoria Universului. Acelaşi copil poate fi minţit cu anacronicele prostii religioase, astfel fiind oprit din căutare şi din procesul de informare. Iar dacă mă intrebaţi pe mine care este scopul vieţii, răspunsul este evident: scopul vieţii este să te intrebi în perpetuitate.

duminică, 14 august 2011

Iluzia liberului arbitru

     Liberul arbitru reprezintă capacitatea omului de-a avea control conştient şi independent asupra acţiunilor, deciziilor şi alegerilor sale; aşa sună o definiţie uzuală a conceptului.
     Conform cunoaşterii ştiinţifice actuale, conceptul de liber arbitru nu are corespondenţă în realitate, mai exact, nu există decât în imaginaţia noastră. Este clar că tuturor ni se pare că deţinem liber arbitru însă aceasta este doar o iluzie care ar trebui să fie încadrată la capitolul erorilor de cogniţie.
    Credinţa în existenţa liberului arbitru reprezintă o excelentă mostră de gândire dezirativă, deoarece nu-i aşa, este foarte neplăcut să ne gândim că funcţionăm ca nişte maşini dar este foarte confortabil să ne gândim că avem control asupra gândurilor şi deciziilor noastre. Din păcate pentru gândirea dezirativă, adevărul nu rezidă în ceea ce este plăcut sau în ceea ce este neplăcut şi trebuie să avem în vizor sunt următoarele lucruri:
    dacă ne-am fi născut în Grecia Antică am fi crezut în Zeus şi Apollo, dacă ne-am fi născut în India am fi crezut în Shiva şi Vishnu, dacă ne-am fi născut în Arabia Saudită am fi crezut în Allah şi Mahomed iar dacă ne-am fi născut în Scandinavia vikingilor am fi crezut in Odin şi Thor. O asemenea expoziţie a realităţii atestă într-un mod indubital că cel puţin credinţele religioase nu reprezintă o alegere ci sunt impuse asupra individului de cultura în care trăieşte. Nici nu ar avea cum să fie altfel având în vedere că aceste credinţe religioase nu se intersectează cu realitatea, dacă s-ar intersecta atunci nu ar mai exista o asemenea diversitate de religii şi superstiţii. 
    Bineînţeles, nu doar ideile religioase sunt importate din mediul înconjurător ci toate ideile pe le susţinem şi acest lucru este uşor de observat atunci când vedem că susţinem doar idei consistente cu cele ale mediului în care trăim şi nicidecum altele. Este clar că în mediul în care trăim vom ajunge invariabil să susţinem că un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dezlocuit, vom ajunge să cunoaştem limba maternă, să gândim cu ajutorul conceptelor existente în limba maternă şi nu cu ajutorul unor concepte de care n-am auzit niciodată. Tot ceea ce face şi ce gândeşte un om într-o viaţă este explicabil prin materialul său genetic şi prin mediul în care a avut posibilitatea să se manifeste acel material genetic, fără să fie nevoie de nici un fel de agenţie supranaturală aşa cum este cea a liberului arbitru. 
    Mai interesant este de abordat ceea ce presupune lipsa liberului arbitru la nivel practic. În principiu toţi oamenii sunt interesaţi în a avea experienţe cât mai pozitive şi ca atare fac investiţii majore în căutarea acestor experienţe. Însă deciziile pe care le pot lua şi experienţele pe care le pot avea sunt prizoniere fără drept de apel ale mediului în care trăiesc respectivii.
    Un sclav din Roma Antică nu ar fi putut să experimenteze bungee jumping poate decât o singură dată în viaţă, împăratul Bizanţului, Ioan al VIII-lea Paleologul, nu ar mai fi experimentat moartea a două soţii dacă ar fi avut la îndemână câteva flacoane de tetracilină, iar Albert Einstein nu ar mai fi scos teoria relativităţii în lipsa exprimentelor şi teoriilor altor colegi ai săi. Majoritatea cetăţenilor Evului Mediu n-au avut niciodată experienţa citirii unei poezii. Nu doar experienţele pe care le avem dar şi deciziile pe care le luăm depind tot de mediul exterior. Bunăoară unui român din secolul XIV nu i s-ar fi ivit niciodată ocazia de-a decide la ce facultate dă, la fel cum unui român din secolul XXI nu i s-a ivit ocazia de-a decide dacă pleacă din faţa cotropirii turceşti sau rămâne.
    Asta nu înseamnă că acele decizii pe care le luăm nu contează, chiar dacă ele depind de mediu. În fapt, acestea sunt singurele care contează şi, putem să luăm decizii care să afecteze mediul exterior într-un mod pozitiv sau să ignorăm complet mediul şi să fim preocupaţi de viaţa noastră interioară sau strict de propria persoană. Mediul în care trăim acum este determinat de noi într-o măsură semnificativă, este un mediu social prin excelenţă, mediul care ne pune în faţa unor decizii şi nu în faţa altora. Mediul social determină deciziile pe care va trebui să le luăm, decizii care la rândul lor vor determina mediul social, într-o spirală care poate duce la o societate avansată şi civilizată sau la un holocaust planetar.
   Acestea nu sunt nişte lucruri pe care doar geniile le pot pricepe însă mă uit la semenii mei cu consternare şi văd cum înţeleg ei să afecteze mediul social în care trăiesc: prin lipsa completă de preocupare pentru acest mediu. Tocmai de aceea am scris aceste rânduri, cine ştie, poate reuşesc să determin pe vreunul să se preocupe mai mult de realitatea exterioară şi mai puţin de cea interioară, realitate interioară care este dependentă de cea exterioară într-o proporţie maximă. 
    Se pare că majoritatea oamenilor doresc să fie fericiţi, şi ar fi bine să înţeleagă faptul că există medii care predispun la fericire şi medii care predispun la nefericire şi în acest context fiecare individ ar trebui să se întrebe ce face el pentru a genera un astfel de mediu, în afară de jocurile pe calculator, filmele, mâncarea, băutura şi preocuparea narcisistă pentru propria persoană, care în mod ironic, este principala piedică în construcţia unui mediu ce predispune la fericire.