Pagini

joi, 26 aprilie 2012

Libertatea religioasă

    Nu există lucruri care să mă deranjeze mai tare decât sintagmele care sunt fluturate prin spaţiul public pe post de valori absolute, şi care, pe cât de mult sunt fluturate, pe atât de puţin sunt gândite. Una dintre ele este "libertatea de-a avea o religie". 
    (Desigur, eu sunt un hard determinist şi pentru mine "libertatea" este un cuvânt care nu desemnează vreo stare reală a lucrurilor dar am să folosesc aici termenul cu semnificaţia sa uzuală)
    Libertatea religioasă constituie în opinia publicului o valoare absolută, un drept pe care orice om trebuie să îl aibă. Însă o scurtă privire asupra realităţii factuale ne arată că libertatea religioasă nu este decât umbrela ideologică sub care se ascunde exact opusul ei - îndoctrinarea religioasă. Copiii care se nasc în familii religioase ajung în cea mai mare proporţie să adopte religia părinţilor şi este greu să nu îţi imaginezi motivele pentru care se întâmplă astfel.
    Ideea de libertate religioasă ascunde doua concepte: pe cel de-a fi liber să-ţi alegi o religie şi pe cel de-a fi liber să practici o religie. În cazul particular al unei familii de credincioşi, libertatea copiilor de-a-şi alege o religie este negată şi deci anihilată de libertatea părinţilor de-a-şi practica religia, şi aceasta se întâmplă nu doar din cauza mecanismelor psihologice care-i determină pe copii să imite comportamentele observate la părinţi dar şi din cauza normelor particulare ale religiilor care specifică îndoctrinarea copiilor în respectivele religii.
    Însă acelaşi mecanism a funcţionat şi în cazul respectivilor părinţi, a părinţilor părinţilor lor şi aşa mai departe. Actualele familii religioase care îşi îndoctrinează copiii şi-au ales religia exact în măsura în care ei le-o permit copiilor lor să şi-o aleagă, adică într-o măsură care tinde la zero. Astfel, se întîmplă că de fapt religia copiilor nu este aleasă de părinţi, ci de bunici, şi nici măcar de bunici. Religia copiilor de astăzi este la modul practic aleasă de nişte indivizi care au trăit cu câteva secole bune în urmă.
    Sub actuala mască a libertăţii religioase, nişte idei şi comportamente arhaice au găsit calea de-a infesta creierele oamenilor născuţi în secolul XXI. Şi nu este vorba despre orice fel de idei, este vorba despre nişte idei esenţiale care dictează viziunea individului despre lume, normele morale, precum şi câteva procedee care sunt folosite pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm.
    Viziunea despre lume a unor oameni de acum 2000 de ani şi normele lor morale nu au ce căuta în secolul XXI, nu au voie să dicteze viziunea despre lume şi moralitatea oamenilor moderni. Modalităţile de-a rezolva problemele cu care oamenii secolului XXI se confruntă nu vor fi rezolvate cu ajutorul miturilor şi invocaţiilor unor oameni al căror nivel cultural ar face un elev din clasa a V-a să se strice de râs. Este ca şi cum am descoperi tehnologia de-a-i readuce la viaţă pe daci şi i-am pune în fruntea guvernului, să dicteze politicile publice.
    Un astfel de anacronism reprezintă o foarte gravă disfuncţie socială şi este cazul să fie eliminat. Sigur că oamenii religioşi nu vor dori prea devreme să ofere propriilor progenituri o adevărată libertate religioasă şi deci nu le vor prezenta copiilor mai multe religii într-o manieră obiectivă. Libertatea religioasă va fi oferită de către stat atunci când în şcolile publice se va studia de la o vârstă cât mai fragedă istoria religiilor, istoria tuturor religiilor.
    În acest mod nici un cult nu se va mai simţi exclus iar elevii îşi vor putea alege după plac religia care le-a apărut mai frumoasă, mai raţională, şi care pare a da un sens mai profund vieţii lor. În acest mod toţi adepţii cultelor religioase se vor respecta reciproc fără să se demonizeze unii pe alţii, ba, s-ar putea să îi respecte chiar şi pe atei.

miercuri, 18 aprilie 2012

Credinţa este ceva personal?

    Mi-a fost dat să aud de câteva ori din partea unor creştini faptul că credinţele lor religioase ţin de domeniul personal, intim. Aceasta este o strategie care poate fi folosită de fiecare dată când cineva susţine credinţe dezaxate şi deraiate de la contactul cu realitatea. Eu de exemplu aş putea să spun că este o credinţă intimă a mea aceea că porcii zboară în mod natural şi că autoturismele din Bucureşti au câte 12 roţi şi arată ca nişte ghiocei. Aş putea să susţin că ţine de domeniul personal credinţa mea că există un Richard Dawkins supranatural care o să sufle cu raţiune peste toţi creştinii şi că le va scoate din capete prostiile cu care au fost îndoctrinaţi, ceea ce recunosc că ar fi un exemplu de gândire dezirativă din partea mea.
    Ce te faci dacă ajungi la spitalul de nebuni şi toţi cei de acolo susţin că toate ţicnelile lor ţin de domeniul personal şi că nu pot fi atacate? Ce te faci atunci când nebunii susţin că nebunia lor este ceva intim?
    Când se spune că o afirmaţie ţine de domeniul personal sau de intimitatea individului se asumă că acea afirmaţie nu adresează realitatea factuală, că face parte dintr-un cadru subiectiv al opiniilor. Bunăoară oricine poate afirma că i se pare că nevasta lui e cea mai frumoasă femeie şi această credinţă va fi tolerată din motive întemeiate. Această credinţă nu pretinde a fi un adevăr despre realitatea obiectivă ci ar fi astfel dacă respectivul individ ar spune că nouă tuturor trebuie să ni se pară că nevasta lui ar fi cea mai frumoasă, caz în care anumite persoane ar fi extrem de nemulţumite cu această idee.
    Credinţele religioase sunt departe de-a nu pretinde că fac afirmaţii despre realitatea factuală, odată cu ideea lor centrală, aceea că există nişte creaturi supranaturale numite dumnezei şi până la alte parascovenii şi gogomănii despre vârsta Cosmosului sau despre geneza lui; religiile în fapt fac tone de afirmaţii despre realitatea obiectivă, afirmaţii care nu se intersectează deloc cu această realitate căci altminteri s-ar numi afirmaţii ştiinţifice şi nu religioase.
    Când se mai spune că o anumită afirmaţie ţine de domeniul personal sau de intimitatea individului se mai poate asuma că acea credinţă nu are impact asupra mediului social, nu poate afecta negativ pe ceilalţi indivizi. Însă chiar şi în acest caz se poate recunoaşte foarte uşor că nu scapă nimeni de la obligaţia sa individuală de-a-şi confrunta acea credinţă cu realitatea factuală şi că aceste păreri care nu coincid cu realitatea se pot solda cu cazarea la spitalul de nebuni. Din nou, credinţele religioase sunt extrem de departe de-a se ţine măcar departe de la afectarea mediului social. 
    O scurtă trecere prin istorie ne aminteşte despre războaiele religioase, despre vânătoarea de vrăjitoare, despre îndobitocirea perenă a populaţiei, persecutarea ereticilor sau despre tragedii individuale generate de credinţele iraţionale religioase. Însă acestea sunt doar nişte chestiuni laterale şi lipsite de importanţă în comparaţie cu efectul dezastruos pe care îl au aceste credinţe iraţionale asupra celor care le susţin şi care în fond îi opresc să se adapteze la mediul din jurul lor modificându-le percepţia despre acel mediu, în loc să promoveze o percepţie corectă a mediului şi a problemelor pe care acesta le prezintă, astfel încât ele să fie abordate şi rezolvate.
   Credinţa nu a fost niciodată ceva personal şi nici nu va fi prea devreme; ea nu ţine de domeniul subiectiv şi ne afectează pe toţi, nu doar prin ceea ce fac cei care susţin aceste credinţe false, dar mai ales prin ceea ce nu fac şi ar trebui să facă, precum şi prin modul în care sunt folosiţi aceşti oameni cu ajutorul religiei lor de către alţii, nici aceia dotaţi cu prea multă minte.
    Ea nu poate fi tratată ca find ceva personal ci trebuie să fie discutată în public până când sita raţiunii va cerne falsităţile şi minciunile de adevăr şi va lăsa în picioare doar credinţele care sunt adevărate - deci frumoase şi utile.

joi, 12 aprilie 2012

Blasfemia de Paşte

    Acum câteva zile am fost contactat pe privat de către un credincios creştin care m-a somat să termin cu blasfemiile măcar acum în postul Paştelui şi m-a ameninţat foarte consistent cu flăcările Iadului. Ideea că există o conştiinţă imaterială care a creat Universul şi care este extrem de preocupată de blasfemiile mele nu poate decât să fie amuzantă. Pur şi simplu proporţiile nu se potrivesc:


    Aşa că am să purced fără ruşine la a discuta doctrina centrală a creştinismului, fără ruşine şi fără nici o frică de vreun dumnezeu. Eu am recunoscut încă din copilărie faptul că dacă ar fi existat vreun dumnezeu care să lase drept dovezi pentru existenţa sa doar mituri şi poveşti, atunci singurul lucru pe care mi l-ar fi putut imputa un asemenea dumnezeu ar fi fost gradul imens de credulitate pe care l-aş fi manifestat dacă aş fi crezut acele poveşti.
    Conform doctrinei centrale a creştinismului Dumnezeu s-a întrupat pe Pământ pentru a fi crucificat pentru păcatele oamenilor, pentru a muri pe cruce şi a învia peste trei zile, astfel oferind păcătoşilor posibilitatea mântuirii.


    Eu nu ştiu cum merg afacerile Dumnezeului creştin dar nu pot să nu remarc faptul că având de rezolvat problema acestei mântuiri şi presupunând că e dotat cu liber arbitru, Dumnezeu a ales o cale anume de-a rezolva această problemă şi nu alta.
    Poate că ar fi putut să se întrupeze într-un purice, într-un ied, într-o lăcustă, într-o oaie sau într-o coţofană ca să moară pentru noi, dar el a ales să se întrupeze într-un om. Poate că ar fi putut să descindă în Europa secolului XXI, în China secolului XIV, în Dacia de pe vremea lui Burebista, în Imperiul Aztec sau în Australia aborigenilor acum 20 000 de ani, dar el a ales să descindă acum 2012 ani exact în Palestina.
    Poate că ar fi putut să se fi născut ca al treilea sau al patrulea copil al unui cuplu dar el a ales să se nască dintr-o femeie virgină, pe care n-o chema nici Paraschiva, nici Rebeca, nici Sharon sau Betty, ci Maria, şi nu a ales să trăiască viaţa unui alchimist, a unui negustor, nici a unui fotbalist şi nici a unui muncitor la telefoane ci viaţa unui tâmplar.
    Ar fi putut să dea dintr-un bici, să fluiere în vânt, să pocnească din degete, să se dea de trei ori peste cap sau să spună doar "Abracadabra" şi mântuirea ar fi fost disponibilă tuturor, dar el a ales să sufere şi să moară, nu de sete, nici de foame, nici călcat de o maşină, nici de gonoree, sifilis sau ciroză alcoolică, ci a ales să moară pe o cruce, bătut în cuie.
    Ar fi putut apoi să învie după 4 zile sau după 4 ani, 4 luni, 4 zile şi 4 ore, dar el a ales să învie după exact 3 zile şi exact în ziua de Paşti ca să putem spune noi acum "Hristos a-nviat". Şi poate că ar fi putut să lase nişte materiale video, nişte înregistrări cu el făcând minuni, măcar o casetă audio sau poate vreun glob cu cristale magice în care să vedem toţi cum a predicat şi a suferit pentru păcatele noastre, dar el a ales să lase cele patru evanghelii care sunt inspirate dintr-un singur document scris la câţiva ani după presupusa lui moarte.
    Cu adevărat misterioase sunt cărările lui Dumnezeu. Atât de misterioase sunt, încât planul divin de mântuire în loc să apară ca un plan divin pus la cale de căre o conştiinţă imaterială, omniscientă şi omnipotentă, creatoare a sute de miliarde de galaxii, arată mai degrabă ca una dintre nenumăratele poveşti care circulau prin timpurile antice şi erau înflorite la fiecare repovestire. Nu trebuie să ne mire această opţiune a divinităţii deoarece de la început putem constata că geneza biblică apare exact ca un mit inventat de nişte rude foarte apropiate ale unor maimuţe.