Pagini

joi, 18 octombrie 2012

Argumente pentru existenţa lui Dumnezeu

    Există mai multe argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, argumente dezvoltate de către teologi pe pentru a convinge pe neconvinşi că există o creatură omniscientă, omnipotentă şi benevolentă căreia îi pasă de noi. Ceea ce ne sare în ochi este faptul că există argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu şi nu argumentul. Dacă măcar unul dintre ele ar fi fost funcţional, consistent cu logica şi cu realitatea, acesta le-ar fi făcut pe oricare altele inutile din punct de vedere al puterii de convingere. 
    Este un motiv întemeiat acela pentru care nu avem cele cinci sau cele şapte argumente pentru existenţa florilor, a Lunii sau a electronilor. Pentru toate acestea un singur argument este suficient iar în cazul majorităţii lucrurilor despre care spunem că există este suficient simplul apel la percepţiile oricărei fiinţe umane. Când un om este convins că un raţionament este corect şi că demonstrează o afirmaţie, nu mai are nevoie de altele care să demonstreze aceeaşi afirmaţie. Se poate ca aceeaşi teză să fie demonstrabilă prin mai multe moduri însă din punct de vedere practic, în urma selecţiei operate de oameni, cel mai accesibil dintre ele câştigă competiţia. 
    De exemplu existenţa planetei Pluto poate fi demonstrată prin calcule bazate teoria gravitaţiei însă oricine poate privi pozele făcute acestei planete. Pozele câştigă în faţa calculelor deoarece sunt mai accesibile. În cazul discuţiilor despre Dumnezeu, susţinătorii acestei idei nu au reuşit să se hotărască timp de secole asupra celui mai bun argument şi nici nu dau semne că o vor face în viitor. Nici n-au cum s-o facă şi asta se întâmplă din cauză că nu există nici un fel de dumnezeu şi din cauză că toate argumentele care susţin teza sunt bazate pe apelul la necunoştinţă, la ignoranţă. Nu există cel mai bun argument pentru existenţa lui Dumnezeu, toate sunt la fel de proaste.
    În prezent societatea umana este scindată în două părţi din cauza acestei chestiuni, şi aşa scindată este ea de cam mult timp. Atei au fost şi în antichitate şi există şi în prezent într-un număr mult mai mare, mai ales din cauză că au scăpat de tortură, exterminare şi stigmatizare socială dar şi din cauză că ştiinţa a eliminat cea mai mare parte din ignoranţa pe care se clădeşte credinţa în dumnezei. Oamenii religioşi probabil ar dori să trăim astfel scindaţi poate încă 2000 de ani dar eu unul sunt grăbit să soluţionăm această chestiune într-un fel sau altul, măcar de dragul coeziunii sociale dar şi mai mult de dragul adevărului.
    Nu ne putem permite ca peste 100 de ani să avem aceleaşi discuţii, despre Dumnezeu, despre biserică, despre morală, despre ce este adevărat şi ce este fals. Această dispută trebuie să fie terminată acum. Viziunea ateistă despre lume şi cu cea teistă sunt ireconciliabile, contradictorii. Ori toţi ateii se înşeală amarnic   şi vor arde în Iad, ori toţi creştinii se înşeală amarnic şi vor arde în Iadul musulman, ori toţi musulmanii se înşeală şi vor arde în Iadul creştin. Oricum am judeca foarte mulţi oameni au să fie torturaţi pentru eternitate. Măcar din compasiune pentru aceştia tot trebuie să soluţionăm această criză.
    De aceea orice om care crede despre el că are un minimum de compasiune faţă de sutele de milioane care vor arde în Iad sau faţă de miliardele care îşi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi o halucinaţie trebuie să caute confruntarea şi dezbaterea acestei teze, fiecare după cum crede de cuviinţă. Chiar şi aceste argumente caraghioase care încearcă să demonstreze nedemonstrabilul trebuie discutate în ciuda faptului că nimeni nu recunoaşte că şi-a schimbat sau nu poziţia în urma discuţiei. Cei care recunosc o fac doar într-un alt context, nu în cel al discuţiei respective, nu chiar la momentul ei ci poate chiar peste câţiva ani.
   De aceea, eu nu pot decât să îi îndemn pe atei, pe ortodocşi, pe catolici, pe calvinişti, pe suniţi şi pe şiiţi, pe scientologi şi pe mormoni, pe martorii lui Yehova şi pe martorii lui Ganesha să dezbată diferenţele dintre ei şi să găsească degrabă o rezolvare a lor. Care rezolvare se va solda cu victoria ateismului. 
    
   

marți, 2 octombrie 2012

Ziua blasfemiei

    Ziua blasfemiei este o tradiţie ateistă care se sărbătoreşte anual pe data de 30 septembrie şi care a ajuns deja la cea de-a patra ediţie. 30 septembrie este data la care o revistă din Danemarca a publicat nişte caricaturi ale unui om numit Mahomed ibn Abdallah, act care ulterior a determinat uciderea a 137 de oameni in cadrul unui val de proteste violente ce a cuprins câteva dintre ţările musulmane.
   Motivaţia pentru aceste violenţe ar fi un act de blasfemie faţă de acest Mahomed, privit de către musulmani ca un mare profet iar de către orice nemusulman implicit ca un mare impostor. Acest gen de acţiuni reprezintă modalitatea prin care unii adepţi ai cultului musulman cer un statut special în cadrul speciei umane şi un tratament special în consecinţă.
    Ei vor ca lumea civilizată să le respecte sentimentele, mai exact faptul că ei sunt ofensaţi de ceea ce fac nişte europeni prin ţările lor. Ei bine, dacă tot am ajuns la ofense cert este că şi unii dintre europeni sunt ofensaţi de ceea ce fac nişte musulmani părin ţările lor. Eu de exemplu sunt ofensat atunci când văd în secolul XX decapitări şi mutilări pe post de pedeapsă legală, sunt ofensat când văd cruzime inutilă şi penibilă faţă de animale, când văd femei oprite de la activitatea de-a se educa, când văd terorişti musulmani care se aruncă în aer în mijlocul unui spital plin tot fraţi de-ai lor musulmani - ce-i drept, din altă sectă. Foarte ofensat sunt, ţin să menţionez.
    Înţeleg că aşa sunt obiceiurile locului pe acolo dar tot ofensat mă simt. Ce-ar trebui să fac acum, să mă asociez cu ceilalţi ofensaţi şi să incendiem ambasada Pakistanului şi pe cea a Arabiei Saudite? Dacă vreun musulman vrea să-i respect sentimentele atunci să mi le respecte pe ale mele. Ca să nu mai blasfemiez şi să spun că nu există nici un fel de dumnezeu atunci vreau drept de vot şi de educaţie pentru toate femeile din toate ţările lor, precum şi instaurarea libertăţii de expresie. Când lipsa acestor drepturi de bază ale omului va fi rezolvată poate că atunci vom mai putea vorbi despre cât de tare ne jignim sentimentele unii altora. Încă n-am ajuns acolo.
   Până atunci blasfemia e sfântă!