Religia în şcoli

    În aceste zile călduroase de iarnă, nişte dezbateri despre statutul religiei în şcoli din nou luară fiinţă. Şi s-a discutat despre salarizarea profesorilor de religie, despre Constituţia noastră pseudoseculară, despre calitatea actului de predare la orele de religie, despre relaţia de iubire profundă dintre biserică şi stat, despre efectele orelor de religie şi altele din acestea. Nimic din ce mă interesează pe mine.

    Pe mine mă interesează dacă religia asta este adevărată sau falsă. Căci primul test pe care o disciplină trebuie să-l treacă pentru a fi studiată la şcoală este acela al adevărului; abia după aceea putem vorbi despre utilitate şi efecte.

    Cum ai să ştii dacă trebuie să existe ore de religie sau dacă statul trebuie ori nu tebuie să se iubească cu Biserica dacă tu nu ştii că acea religie este adevărată sau că este falsă? Ce fel de relevanţă mai are calitatea actului de predare dacă în cadrul acelui act se predau numai minciuni? Ai să dai o primă profesorului de religie care expune minciunile religioase cu mai mult har, mai multă eficienţă, dedicaţie şi seriozitate, şi ai să-l penalizezi pe profesorul indolent?

    Aceste discuţii, purtate de jurnalişti, psihologi, sociologi, miniştri, teologi şi alte persoane cu ranguri înalte prin societatea noastră mie îmi apar ca să fiu sincer ca o pierdere de vreme deşi trebuie să recunosc că sunt mulţumit chiar şi cu atâta în lipsă de ceva mai bun. Însă a discuta despre forma predării religiei în şcoli şi a discuta despre statutul religiei în societate fără să discuţi despre conţinutul religiei este ca şi cum ai face critică literară unui text pe care nu l-ai citit. 

    Dacă religia este adevărată, şi dacă se constată că mai este şi utilă, atunci să fie predată şi în şcoli, nu numai în biserici, ba chiar şi în baruri şi discoteci. Eu n-aş avea nimic împotrivă. Aş fi de acord în cazul ăsta să vină popa, să-mi citească din Sfinţii Părinţi şi din Sfânta Scriptură şi să se roage pentru mine chiar şi când sunt pe veceu, constipat. 

    Dar dacă religia nu-i adevărată, jos cu ea! Dacă nu-i adevărată trebuie să fie dezbătută în public până când majoritatea oamenilor vor fi capabili să înţeleagă şi să se ferească de această ideologie mincinoasă. Să dispară de peste tot dacă e falsă, nu doar din şcoli; să dispară şi din biserici şi să părăsească spaţiul public în favoarea spaţiilor din spitalele de psihiatrie. 

     Până la urmă şi la urmă tot la asta se reduce toată problema: este adevărată religia sau este falsă?

    Este adevărat că o fiinţă supranaturală a creat 170 de miliarde de galaxii a câte zeci şi sute de miliarde de stele ca să poată veni aici la noi pe Pământ, să meargă pe apă şi să o transforme ulterior în vin, să ofilească un smochin, să vindece doi orbi şi trei ologi ca mai apoi să moară din cauze mecanice?

   Este adevărat ca există o creatură omniscientă care a reglat fin constantele fundamentale ale Universului astfel încât ecosistemul Terrei să permită viaţa oamenilor iar apoi a trimis doi urşi să-i ucidă pe copiii care au râs de chelia profetului?

    Este adevărat că există o creatură omnibenevolentă care ne iubeşte atât de tare încât nu îi salvează de la moarte pe milioanele de prunci muritori de foame dar ne dă hrană spirituală atunci când face o icoană să plângă sau îşi face apărută faţa pe o felie de pâine prăjită?

    Ei bine, acestea sunt întrebările pe care ar trebui să ni le punem şi dacă le vom pune pe acestea vom evita discuţiile inutile purtate în necunoştinţă de cauză.

      

Umilinţa creştină

    Veţi auzi adeseori pe creştini lăudându-se cu umilinţa proprie religiei lor, veţi observa preoţii mândrindu-se cu virtutea de-a fi umili, si o vor face pe un ton atât de umil încât ai putea foarte bine să-i confunzi cu nişte cerşetori de drept comun. A vorbi în stilul acela, cu acea intonaţie specifică, este o tehnică verbală ce se învaţă prin seminare şi facultăţi de teologie, nu se învaţă la ora de biologie sau în laboratorul de chimie. Şi nu se învaţă la chimie sau biologie deoarece oamenii care predau adevărul n-au nevoie să mimeze umilinţa; de-a mima umilinţa au nevoie doar cei care umblă cu minciunile.

    Aşa cum ştim că se întâmplă, distanţa dintre ceea ce fac preoţii şi ceea ce spun ei că fac este ceva mai mare decât distanţa dintre vârful nasului meu şi galaxia Andromeda, care la rândul ei este mai mare decât distanţa de la cer la pământ.

    Când popii cer oamenilor să le sărute mâinile şi să stea în genunchi în faţa lor, o fac pe un ton umil predicând despre virtutea umilinţei. Când popii pretind cunoaşterea unor adevăruri despre realitate care nu sunt accesibile comunităţii ştiinţifice dar la care ei au acces prin revelaţie divină, o fac pe un ton umil, predicând despre virtutea umilinţei. Când pretind ca oamenii să execute ceea ce spun ei că este moral, când pretind controlul populaţiilor şi când dictează ce poziţii sexuale sunt permise, când să munceşti, ce dijmă să le plăteşti, când îşi arogă drepturi şi privilegii de senior feudal o fac pe un ton cât mai umil, predicând despre virtutea umilinţei.

    Tot pe un ton umil pretind că au capacitatea de-a-l invoca, de-a-l comanda pe Creatorul Universului, care prin puterea-i magică se materializează într-un biscuit şi-ntr-un pahar de vin, şi cu chiar mai multă umilinţă pretind să îţi ierte păcatele, păcătos nemernic şi mizerabil ce eşti! Lozinca umilinţei nu-i părăseşte pe aceşti indivizi nici când se declară sfinţi sau chiar preasfinţi, ceea ce nu exclude faptul că ar mai fi pe deasupra şi preafericiţi. Daca eu mă declar acum preasfânt, voi aţi lua-o ca un act de umilinţă?

   Sigur, creierul afumat de mirosul de tămâie şi murat în dogmele religioase ar putea aprecia aceste manifestări ca fiind o dovadă a umilinţei preasfinţilor popi, însă o minte raţională va lua în considerare doar faptele şi va extrage o concluzie doar în baza faptelor.

    Iar faptele nu arată deloc vreun fel de umilinţă, ele arată o mare ipocrizie, un tupeu extraordinar, o mentalitate mafiotă feudală şi antisocială a unei foste caste dominante ce a supravieţuit Evului Mediu si care vrea să-şi continue viaţa nestingherită şi în secolul nostru. Îmi pare rău, nu se poate aşa ceva. Membrii acestei caste să-şi continue viaţa în alte domenii de activitate, eu nu vreau sa fie persecutaţi în nici un fel şi nimeni nu ar trebui să vrea deoarece ei sunt moştenirea unor vremuri demult apuse. Pe unii dintre ei i-aş numi chiar victime ale acelor moduri de gândire şi ale acelor relaţii sociale feudale. Casta însă, va să piară numaidecât şi aşa cum vrăjitoria nu are ce căuta la spital nici statutul social de popă n-are ce căuta în sec XXI, oricât de multă umilinţă ar pretinde acest statut social că înglobează.