Pagini

luni, 25 august 2014

Prăjitorul de pîine

    Prăjitorul de pîine zăcea părăsit, aruncat pe un balcon, sub o pojghiţă nu prea subţire de praf, care arăta că de mult nu mai pupase nici pîine şi nici curent electric. Poate că dacă stăpînul lui l-ar fi iubit mai mult, ar fi prăjit încă la el măcar o felie de pîine pe zi, dar realitatea neprăjită, crudă, arată cum obiceiurile culinare ale oamenilor se schimbă adeseori şi pîinea prajită iese din meniu.
    Nu, nu era prăjitorul meu, eu n-am deţinut niciodată prăjitor; chiar dacă am ţinut odată un regim alimentar care necesita ca pîinea să fie prajită, am rezolvat această dilemă filozofic - culinară cu ajutorul mult prea clasicei tigăi.
  Care este semnificaţia acestui dispozitiv electronic printre miliardele de miliarde de stele care-l înconjoară, care-i scopul vieţii lui? Scopul vieţii sale este să prăjeasca pîine; un scop presupus a fi nobil. Odată, undeva, cîndva, un om s-a gîndit că prăjirea pîinii nu mai poate fi făcută pe plită sau pe tigaie, că nu mai este suportabilă o astfel de practică, că este o abominaţie prăjirea pîinii pe plită, sau şi mai rău, trecerea ei prin flăcările focului sobei din bucătărie.
  Cum ar putea cineva să pună pur şi simplu pîinea în tigaie şi să o prăjească, s-a întrebat el; nu este prea pur, nu este prea simplu? De ce să nu antrenăm mineri care să scoată diverse metale din rărunchii Pămîntului, petrolişti care să extragă petrolul şi chimişti care să-l transforme în plastic, pentru ca apoi aceste materiale să fie transportate cu trenurile şi cu vapoarele la fabrica de prăjitoare de pîine, unde muncitorii vor tresălta de fericire că nu vor mai putea să stea cu familiile lor uitîndu-se degeaba la natură, ci vor fi angajaţi în operaţiunea sacră de proiectare, preşlefuire, şlefuire şi postşlefuire a componentelor prăjitorului, iar apoi în sfînta lor asamblare. 
  Nu este prea pur, şi nu este prea simplu să prăjeşti pur şi simplu pîinea, cînd poţi să o introduci într-un prăjitor modern, cu opţiuni de viteză a prăjirii? Şi ce ar însemna să nu poţi să alegi între un prăjitor care prăjeşte două felii deodată şi alte două prăjitoare care prăjesc cîte trei sau chiar şi cîte patru felii la un loc, nişte adevăraţi monştri ai prăjirii de pîine? Cum poate fi viaţa imaginată fără capacitatea esenţială de-a stabili dinainte gradul de întunecare a suprafeţei prăjite, fără vitalele instrucţiuni scrise clar pentru a edifica pe om in legatura cu misterul din spatele multelor butoane şi controale ale prăjitorului, şi chiar fără cutia detaşabilă pentru colectarea crustei şi frimiturilor?
   Cum se poate trăi fără protecţia automată împotriva prăjirii prea tari a pîinii, sau fără ascensorul de felie, care-ţi ridică pîinea din prăjitor după ce s-a prăjit, ca s-o vezi cu ochii tăi, cu proprii tăi ochi?
    Asta s-a întrebat omul nostru în vremuri demult apuse şi drept urmare, noi acum moştenim o adevărată industrie a prăjitoarelor de pîine, care a luat un loc binemeritat chiar şi in discuţiile psihoanaliştilor; ei nici nu mai vorbesc în prezent despre falus, ci despre prăjitorul de pîine.
   Sub o formă sau alta, prăjitorul de pîine ne domină viaţa; deşi el adeseori nu se numeşte aşa, nu arată a prăjitor şi cică serveşte altor scopuri, în esenţă face acelaşi lucru, transformă un lucru pur şi simplu, într-un lucru pur şi simplu complicat, şi totul din cauză că a complica lucrurile este profitabil, din cauză că prăjitoarele de pîine se vînd bine dacă li se face reclamă adecvată. 
   Dar noi, cei care suntem nostalgici după o prăjire simplificată a pîinii, să dăm drumul la aragaz, să încingem tigaia puţin şi apoi să aşezăm feliile de pîine acolo timp de 3-4 minute, după care să le întoarcem şi pe partea cealaltă, in timp ce adulmecăm mirosul de pîine prajită - nu doare, nu este o atrocitate, nu e obscen, nu este imoral şi nici inuman, iar la o adică putem să mîncăm pîinea aia chiar şi fără să o prăjim, avînd în vedere că ea a mai trecut pe la cuptor odată.

miercuri, 13 august 2014

Cine este vinovatul?

    Continuăm seria de blasfemii împotriva sfintelor valori ale societăţii noastre cu mai multă blasfemie la adresa justiţiei. Şi nu atît la adresa ei cît la adresa modului în care este privită această instituţie, cu ideologia ei cu tot.
    De fiecare dată cînd ceva rău se întîmplă, cînd o catastrofă are loc, cînd lucrurile nu ies aşa cum vrem noi  să iasă, o primă, solitară şi prea lipicioasă întrebare nu vrea sa ne părăsească deloc; se întreabă oamenii - cine este vinovatul? Cine este vinovatul?
    De pildă dacă observăm farfuria spartă pe podea, o să depunem eforturi substanţiale pentru detectarea vinovatului, pentru ca apoi să-l putem pedepsi pe acesta, ca şi cum pedepsirea lui ar da timpul înapoi şi ar uni într-o farfurie cioburile de care dispunem în momentul prezent. Lăsînd la o parte că entropia nu funcţionează astfel, este disputabil - spun eu - că vinovatul (care ar fi acela) este chiar vinovat pentru spargerea farfuriei.
    Bine, copilul neatent o fi dat cu mîna peste farfurie, dar el doar atît a facut, mai ales ca i-a fost distrasă atentia de vreo muscă ce bîzîia prin zonă. Mai departe, masa prea scurta s-a terminat cînd nu trebuia şi farfuria noastră a rămas în aer, fără susţinere. Imediat ce asta s-a întîmplat, gravitaţia a început sa acţioneze asupra ei şi să o accelereze către podea cam cu zece metri pe secundă la pătrat. (Părerea mea, timid susţinută, a fost dintotdeauna că cea mai mare parte de vină în aceste cazuri o poartă gravitaţia). Apoi, podeaua cea mult prea tare a terminat "lucrarea" făcînd farfuria noastră zob, căci dacă ar fi fost o podea mai moale poate că sărmana farfurie ar fi scăpat cu viaţă, dar vezi bine, cimentul nu iartă. Asta ca să nu spunem adevărul adevărat, acela că-i posibil ca de vină să fost de fapt de la început farfuria, care nu era facută din metal sau din plastic, sau poate lipsa de prevedere a celor ce mănîncă din vase insuficient de rezistente şi a celor care le fabrică.
   Toate evenimentele care au loc pe lumea noastră au cauze multiple; ele sunt rezultatul unui mănunchi de cauze, nu sunt rezultatul acţiunii unei singure persoane. O singura persoana situată undeva în vid absolut, nu poate fi vinovată decît de propria ei dezintegrare instantanee şi de nimic mai mult, iar fenomenele neplăcute pe care le acuzăm noi şi pe care vrem să le evităm, au cauze complexe, au zeci şi sute de mii de cauze, adica sunt zeci şi sute de mii de factori care contribuie la "întîmplarea" lor, deşi cel mai drept este să spunem că întregul Univers conspiră la înfăptuirea celui mai insignifiant eveniment pe care l-am considera noi. Nu este nimeni vinovat pentru nimic din ceea ce se întîmplă, Universul este vinovat pentru tot ceea ce se întîmplă. 
    Aşa stau lucrurile în realitate, dar cînd vine vorba de-a rezolva problemele care apar, oamenii nu se inspiră din realitate ci propovăduiesc şi practică la nesfârşit nişte obiceiuri de-a dreptul barbare, provenite de la nişte indivizi care cu siguranţă că nu se ocupau nici cu ştiinţa şi nici cu filozofia, ci cu magia şi ritualurile mistice. În loc să fie consideraţi factorii diverşi care converg în realizarea unei crime, a unui război sau a unui furt, fie individual sau colectiv, nu doar justiţia dar şi populaţia generala se dă de ceasul morţii sa găsească vinovatul, dupa practica religioasa a ţapului ispăşitor.
   Ţapul este sacrificat într-un fel sau altul, iar apoi toată lumea este fericită, căci aşa se practică justiţia în vremurile noastre, ea nu este construită ca să rezolve cu adevarat problemele ci doar să dea impresia că le-a rezolvat, prin ritualuri de tipul ţapului ispăşitor, executate în public cu pompă şi fanfară, astfel încît toţi să fie încredinţaţi de virtutea actului care s-a săvîrşit. Aşa s-a rezolvat şi problema celui de-al doilea război mondial; au prins caţiva nazişti şi i-au executat, ca şi cînd câţiva oameni sunt ei singuri capabili să întoarcă toată lumea asta pe dos. Cum ar fi putut să prospere nazismul într-o societate de oameni care sunt obişnuiţi să gândească critic şi nu să execute ordine - astfel de întrebări scot la iveală pe cei mai mari vinovaţi, care nu sunt nişte persoane, nu sunt nişte oameni. Sunt altceva.
   Vom trăi într-o lume mai bună odată ce se va renunţa la continua căutare de vinovaţi şi se va începe căutarea cauzelor impersonale ale evenimentelor, căutarea de soluţii practice şi reale, care constau în afectarea factorilor ce conclucreaza la înfăptuirea vreunei nenorociri, după ponderea lor şi după posibilitatea lor de-a fi afectaţi. Nimic nu se rezolvă cu stabilirea eronata a unui singur responsabil pentru un fenomen social complex, şi nimic nu se rezolvă cu afectarea acelui singur "responsabil" într-un mod pe cît de stupid, pe atît de crud şi imoral.