Este crezut la scara foarte larga ca anarhismul reprezinta o ideologie menita sa dezintegreze societatea si sa-i lipseasca pe oameni de securitate sociala si eventual si de viata; anarhia inseamna pentru cei mai multi debandada totala si dezastru in desfasurare. Si ca multe dintre lucrurile care sunt crezute pe scara larga, este fals, cu toate ca nu este prea surprinzator motivul pentru care ideologia anarhista este privita intr-un astfel de mod.
Anarhismul este similar ateismului, in sensul ca este o contracultura orientata impotriva ideii de ierarhie si a sistemelor ierarhice, a sistemelor piramidale de decizie, unde niste animale din specia Homo Sapiens sau cel mai des din specia Homo nonSapiens sunt puse sa ia decizii pentru alte mii, sute de mii sau chiar miliarde de alti oameni.
Este de la sine inteles ca o ideologie precum anarhismul va avea ca inamici naturali pe cei mai puternici oameni din societate si cele mai puternice structuri de conducere existente, organizatii precum biserica, armata, grupurile de oligarhi, politia, statul in general, cu toate masinile de propaganda asociate acestor structuri, care nu vor pregeta sa depuna cele mai zeloase eforturi pentru a arata ca anarhismul este inamicul umanitatii si nimic mai putin. De aceea despre anarhisti se zice si se crede ca sunt dusmanii civilizatiei, niste descreierati in toata legea.
Iata cum stau de fapt lucrurile: creierul uman este un produs al evolutiei, despre care stim ca nu este un proces optimal, si acest creier uman a evoluat pentru a functiona mult sub limita optimului intr-un mediu similar celui in care traiesc inca populatiile pe care le numim noi primitive sau semiprimitive. Evolutia prin selectie naturala nu-i promoveaza pe cei mai destepti, ea doar ii elimina pe cei exagerat de prosti. Iar din epoca primitiva si pana astazi, in arhitectura de baza a creierului nimic nu s-a schimbat ci s-au schimbat intr-un mod radical conditiile in care acest creier este obligat sa functioneze, s-au schimbat radical problemele pe care el trebuie sa le rezolve si in acest context creierul unui singur om este ca un topor cu care se vrea a se executa o operatie chirurghicala pe... un creier.
Noi putem lista ca dovezi in sprijinul acestei teze constatari stiintifice despre erorile de fabricatie ale mintii umane, mai mult ca sa ne fandosim, caci daca cineva ar vrea sa constate ca ai nostri conducatori nu sunt cei mai potriviti pentru treburile pe care acestia sunt pusi sa le faca, nu trebuie decat sa isi scoata capul din iluzii si sa si-l transporte in realitate. Pe un fir de praf din centrul unui sistem solar minuscul, intr-una din miliardele de galaxii din Universul vizibil, acesti conducatori ai destinelor speciei nu au gasit ceva mai bun de facut in ultimele mii de ani decat sa-si trimita supusii sa se omoare unii pe altii in nenumarate razboaie si inca mai sunt dornici de astfel de distractii sadice.
Esenta sistemelor ierarhice de decizie este importata din mostenirea noastra maimuteasca, in care babuinul sef este delegat prin pozitia lui sa conduca pe ceilalti babuini, insa actualmente o decizie proasta luata de babuinul sef nu are efectele pe care le-ar avea in natura. O haita de babuini in plus sau in minus este ceva, iar doua bombe nucleare si doua orase rase de pe fata pamantului reprezinta ceva putin mai mult, doar daca nu luam in considerare pleiada de atrocitati cu care oamenii s-au mangaiat traditional unii pe altii, si uitand complet de efectele dezastruoase ale specie noastre asupra mediului care ne sustine viata.
Ce se intampla intr-o ierarhie daca seful ei inebuneste, daca este beat, nervos, prost sau dezamagit din dragoste? Mii de ani de monarhie stau marturie ca nu este de glumit cu asa ceva si totusi acest sistem este promovat, este autopromovat ca sa fim mai exacti ca si cand nu s-ar gasi ceva mai bun decat el. In partea cealalta sta comunitatea stiintifica, aceea care nu recunoaste nici o ierarhie in interiorul ei si care nu recunoaste apelul la autoritate ca fiind vreo practica valida, ci se descurca bine-mersi cu apelul la dovezi, (ca sa vezi), in loc ca degraba sa puna un om de stiinta suprem sa dicteze ce-i stiintific si ce nu-i stiintific. Ceea ce este cu adevarat tragic este ca rezultatele stiintei sunt folosite de catre sefi de ierarhie care nu sunt niste genii morale ci adeseori niste genii ale imoralitatii.
Relatia de baza din cadrul unei ierarhii este apelul la o autoritate care decide criteriile in virtutea careia este stabilita autoritatea. De aceea nu vad de ce nu as fi eu seful armatei, politiei, al justitiei si al statului, deoarece dupa criteriile mele eu sunt cel mai competent om pentru a detine aceste functii; restul fiind niste distrusi. Ceea ce totusi trebuie sa admit, este ca am vazut la viata mea multi nebuni care sustin exact acelasi lucru, asa ca zic ca e cazul sa gasim o metoda exterioara apelului la propria autoritate, ce sa ne lamureasca asupra acestei dileme.
Sigur ca in pratica nu exista sisteme absolut ierarhice, intotdeauna o sa intalnim comitete, comisii si metode de procedura la care trebuie sa se supuna oricine insa instinctul primar de primate ii face pe unii sa priveasca cu caldura ideea de a avea un stapan absolut iar pe altii ii face sa surada ideea de-a fi stapanii celor doritori de stapan.
Am inteles ca exista chiar metode de reglare a irationalitatii acestui sistem ierarhic, si atunci cand se constata (dupa pagube imense si catastrofe de amploare) ca cineva nu e potrivit ca sa conduca, comunitatea supusilor se strange si alege pe altul. Dupa care se constata ca nici acela nu este prea potrivit, asa ca se voteaza unul nou (intre timp se produc pagube imense si catastrofe de amploare). Cand nici acela nu merge se spune ca omul e prost, sistemul e perfect, asa ca se inlocuieste din nou omul (dupa pagube imense si catastrofe de amploare) iar sistemul ramane in picioare. Si din nou, din nou, iar din nou, inca odata, de-a pururea si-n vecii vecilor.
Care este probabilitatea ca un sistem organizational sa functioneze perfect iar dintre oamenii care ajung sa-l comande sa fie 99% defecti, cu cat mai sus in sistem cu atat mai defecti? Ar trebui sa ne intrebam seful sau sa gandim mai departe?