Pagini

miercuri, 23 decembrie 2015

Nu ne mai trageţi pe dreapta

   Cumva în această ţară, direcţia politică numită dreapta, a fost reîmpachetată, rearanjată şi servită populaţiei ca fiind o ideologie onorabilă. Pot să văd oameni cu studii, cu facultăţi, care se declară de dreapta dar nu mai sînt contrariat de acest lucru de pe vremea în care am observat că un doctorat în matematici superioare nu garantează nicidecum că nu eşti limitat în alte domenii ale dezvoltării personale.
  Clar că este o diferenţă între ceea ce afişează oamenii în public şi ceea ce cred în particular, şi putem să ne dăm seama că mai ales în ţara asta această diferenţă este considerabilă. Observînd cum pînă la incidentele din '89 mai toţi oamenii afişau explicit sau tacit apartenenţa la o anumită filozofie politică, iar mai apoi s-au întors dacă nu la 180 de grade măcar la 120, nu poţi să nu te întrebi dacă au suferit toţi o modificare profundă a personalităţii şi a culturii politice, ori dacă nu cumva au rămas aceiaşi eterni prieteni ai oricui se află la putere. Chiar şi aşa, pe lîngă aceştia sînt unii care în mod autentic au fost induşi în eroare de către propaganda mincinoasă de care nu scapi nici în gaură de coropişniţă şi pentru ei merită să scriem astfel de texte.
   Direcţia politică numită dreapta, este ideologia claselor conducătoare, a elitelor, aşa a fost de cînd este ea şi această ideologie este simplă: mai multă putere pentru ei şi mai puţină pentru restul populatiei - cea mai multă putere pentru cei mai puţini oameni şi cea mai puţină putere pentru cei mai mulţi oameni. Sigur că ei nu pot să ne spună aşa ceva direct, deci ideologia este reformulată în cuvinte pompoase şi lucitoare şi este vîndută apoi populaţiei naive, formată din profesori universitari, oameni de ştiinţă, doctori, ingineri, femei casnice, zidari şi muncitori cu ziua deopotrivă.
   În prezent, dreapta se prezintă ca un mare furnizor de bunăstare, dreptate şi de libertate, foarte multă libertate, şi toate aceste lucruri le vom avea - ni se spune - dacă vom fi conduşi de ei; sau cum s-ar mai spune, vom fi conduşi înspre libertate, vom fi supuşi pentru a găsi libertatea. Această propagandă frumos ticluită îi induce pe mulţi în eroare şi de aceea este indicat măcar să amintim grupările care sînt asociate cu direcţia stîngă şi cele care sînt asociate cu dreapta:
   Istoric vorbind, grupările de stînga sînt în ordinea descrescătoare a extremismului: anarhiştii, (cam pe aici ma aflu eu), comuniştii, socialiştii, progresiştii, anticapitaliştii, antiimperialiştii, socialiştii democratici, ecologiştii, libertarienii de stînga, social democraţii şi social liberalii, care sînt un fel de comunişti degeneraţi.
   Iar grupările care aderă la direcţia dreapta sînt într-o ordine oarecare a demenţei: naziştii, capitaliştii, fasciştii, conservatorii, monarhiştii, naţionaliştii, neoconservatorii, neoliberalii, reacţionarii, autoritariştii, imperialiştii, tradiţionaliştii, libertarienii de dreapta şi fundamentaliştii religioşi! Toată lumea "bună" este înregistrată pe dreapta, toate speciile fascistoide - cu cap de afiş - fundamentaliştii religioşi, fasciştii, naziştii şi capitaliştii, iar dacă cineva se întreaba ce sînt reacţionarii... ei bine sînt cei care vor sa ne întoarcem în Evul Mediu, ca sa fim conduşi de o aristocraţie susţinută de cler. Şi cam asta este politica de dreapta în principiu, feudalism reciclat pentru vremurile moderne. Fiecare om trebuie sa se întrebe cam în care dintre cele doua categorii de grupări ar vrea sa vieţuiască.

    Ceea ce marchează diferenţa esenţială dintre stînga şi dreapta este gradul de ierarhizare al societaţii în care aceştia vor sa traiăscă, cu grad de ierarhizare cît mai mic dorit de anarhiştii comunişti, şi cu grad de ierarhizare maxim dorit de nazişti, capitalişti, monarhişti sau fascişti, o societate puternic stratificată în care majoritatea oamenilor este lipsită de putere reală:


    Toate regimurile intitulate comuniste care au existat, au fost criticate de către dreptişti exact pentru faptul că au menţinut sisteme de funcţionare ierarhice, ca au menţinut culturi ale personalităţii, sisteme totalitare, autoritariste şi clase ierarhice, adica au fost criticate pentru faptul ca n-au fost suficient de stînga...şi ei inca mai fac aceste critici, precum ciobul care rîde de oala sparta sau ruptul care rîde de cîrpit. Sigur că doar oamenii cu imaginaţie prea bogată s-ar fi aşteptat ca un sistem de organizare socială ce data de mii de ani să fie inlocuit deodată cu anarhia comunistă, mai ales avînd în vedere inerţia puternică a societăţilor umane şi contextul internaţional, în care statele socialiste s-au aflat sub asediu continuu din partea capitaliştilor (feudalilor moderni). Pentru o astfel de revoluţie, ar fi fost necesară în prealabil o revolutie a mentalităţilor oamenilor, care nu prea a avut loc.
   Este clar ca nu există vreun argument suprem care odată auzit îl face pe un om sa îşi schimbe deodată sistemul de valori sau deziluzia religioasă însă unele pot să pună semne de întrebare sau să corodeze aceste structuri mentale. De aceea am să listez aici cîteva lucruri care spun eu că ar trebui să dea de gîndit. 
    Dreapta a fost şi este ideologia claselor dominante care vor să-şi conserve dominaţia şi de aceea noi putem să ştim că din cauza că monopolul culturii a aparţinut în mod covîrşitor dreptei, cultura şi în particular istoria sînt foarte biasate pe partea dreaptă. Un om gînditor trebuie să se aştepte ca cele mai multe opere de artă, antice, clasice sau moderne, să exprime valori susţinute de monarhie, aristocraţi sau de capitalişti şi nu valori susţinute de tovarăşul V.I.Lenin. Ar fi iraţional în cel mai înalt grad să crezi că mintea nu-ţi este puternic infestată cu credinţa falsă că valorile dreptei sînt bune iar cele ale stîngii sînt rele, deoarece acesta este rezultatul inevitabil al consumului de cultură, al cititului de epopei antice, al contemplării unor măreţe opere de sculptură, pictură sau arhitectură, al fascinaţiei produse de cultul individului, eventual de cultul individului războinic şi autoritar.
    Ar fi la fel de iraţional să crezi că istoria de care dispunem în prezent nu supraraportează faptele bune ale dreptei şi nu subraportează faptele bunei ale stîngii, în acelaşi timp în care grupările asociate cu stînga sînt demonizate şi ponegrite pe nedrept, iar liderii, grupările şi valorile dreptei lăudate într-un mod la fel de nedrept. Este chiar suprinzător a constata că stînga politică şi socială a rezistat, s-a dezvoltat şi a evoluat în aceste condiţii. 
   A doua chestiune pe care am să o prezint este aceea a investigaţiilor ştiinţifice serioase, care ar fi trebuit să fie efectuate la vîrful piramidei. În momentul în care ai un sistem piramidal care îţi conduce societatea, s-ar chema că acesta este cel mai important punct de investigaţie sociologică şi psihologică, deoarece funcţionarea sistemului tău depinde de sociologia şi psihologia indivizilor din vîrful piramidei. Te-ai aştepta să vezi pe tema asta zeci şi sute de mii de articole publicate în jurnalele stiinţifice. În realitate, psihologia şi sociologia elitelor - ca domeniu de investigaţie stiinţifică, este pentru scopurile practice inexistent şi noi ştim cine sînt oamenii care întreţin această stare de fapt, ei nu-s cerşetorii homeless şi nici vînzatorii de cartofi din piaţă.
   Din fericire, cîteva studii şi informaţii au scapat printre degetele lipsei totale de finanţare, a interdicţiei şi a cenzurii, şi noi stim că oameni oarecare de pe stradă, dacă sînt luaţi şi puşi într-o situaţie în care ei au putere asupra altora, la fel de luaţi de pe stradă, vor începe inevitabil să comită abuzuri asupra lor. Nu ne trebuie aceste cercetari ştiinţifice decît pentru fandoseală, căci noi cunoaştem din istorie cum oamenii de la putere nu s-au oprit de la abuzuri împotriva celor fără putere, toate atrocităţile posibile şi imposibile au fost comise de către cei care au putut să comită violenţa, asupra celor care nu au putut să se apere, şi această regulă nu s-a schimbat nici cînd iobagii la anumite rascoale au pus mîna pe anumiti moşieri şi i-au violat, jupuit, torturat şi schingiuit cum s-au priceput mai bine.
   O societate bazată pe dominaţie şi nu pe colaborare este o societate care întreţine crima organizată şi colectivă. Unul din motivele pentru care anumiţi oameni susţin dreapta politică, este faptul că ei speră şi cred că nu vor ajunge niciodată în tabăra abuzaţilor, ceea ce este o credinţă falsă şi o speranţă ridicolă. Într-un sistem piramidal, ierarhic, în ultimă instanţă toţi oamenii sînt abuzaţi, chiar şi cei care sînt foarte sus, sînt abuzaţi de cei de deasupra lor. Se întîmplă ca există mame care abuzează fără sa-şi dea seama, pe proprii lor copii pe care îi iubesc ; a te aştepta ca nişte bătrîni ahtiaţi după putere şi aproape senili să nu abuzeze întreaga societate pe care ei în mod clar n-o iubesc asa cum îşi iubeşte o mamă copilul, nu este doar o lipsă de imaginaţie, este definiţia stupizeniei. 
  În afară de de anumite excepţii care sînt foarte rare, procedeul de selecţie evoluţionistă al conducătorilor unei ierarhii, produce un tipar al conducătorului psihopat, machiavelic şi cu desăvîrşire ahtiat dupa putere, dorinţa de putere totală fiind caracteristica indivizilor care reuşesc să depaşească încercările specifice puse în faţa lor de sistemele de conducere bazate pe ierarhii.
Din cauza asta, mai ales elitele occidentale, care nu au fost contaminate de "plaga comunismului" sînt preocupate într-un mod psihotic şi paranoic de ideea dominaţiei totale, a puterii totale. Ei nu sînt preocupati prioritar de direcţia evoluţiei speciei noastre, de bunăstarea speciei noastre sau de valori morale precum compasiunea ori profesarea adevarului, ci de obţinerea puterii totale, prin orice mijloace. Si acesta este şi principalul motiv pentru care vor pierde inevitabil competiţia cu oamenii care au interese şi vederi mult mai largi.
  Este probabil că structura ierarhică a unei trupe de maimuţe de acum cîteva milioane de ani sa fi conferit avantaje foarte importante pentru supravieţuire prin savana acelor vremuri şi se vede că că acest tip de organizare a unei turme produce un tip de selecţie sexuală suficientă pentru perpetuarea turmei de babuini. A transfera acest sistem de organizare de la scara unei turme de maimuţe la scara civilizaţiei umane va transforma orice mic neajuns al ei abia sesizabil la nivelul maimuţelor, în catastrofe sociale, atrocităţi imense şi războaie de zeci de ani în cazul societăţilor omeneşti.
   Deşi în instinctul unora scrie probabil că ierarhia într-un mic grup este un sistem viabil, omul gînditor va înţelege că o luptă pentru dominaţie în cadrul grupului care nu înseamnă mai mult decît o hîrjoneală între două maimuţici, se va transforma în razboi civil cu sute de mii de morţi atunci cînd o întreagă societate este organizată după acelaşi sistem găunos, iar frustrarile sexuale al unui mascul se transformă într-o nevroză socială colectivă. Dacă într-o ierarhie de maimuţe cei cu statutul social mai de jos nu mai apucă să se înfrupte din fructele cele mai coapte, într-o ierarhie a claselor sociale înseamnă ca întregi sectoare ale populaţiei sînt condamnate la foamete sau la sclavagism. Cel mult am putea sa păstram acest sistem ierarhic în colectivităţi locale de 100 - 150 de indivizi dacă oamenii sînt prea nostalgici faţă de el, însă eu degrabă m-aş lipsi de aşa ceva.
   A menţine acest sistem de organizare al unor maimuţe pentru a organiza civilizaţia oamenilor este o maimuţăreală, nu este un lucru serios. Cu cît mai repede vom înţelege că acest sistem bazat pe competiţie, dominaţie, conflict şi decepţie este net inferior celui bazat pe cooperare şi comunicare, cu atît mai repede vom reusi să depăşim cu adevarat stadiul de maimuţă şi să devenim oameni adevăraţi - Homo Sapiens. Concluzia este evidentă: jos cu valorile dreptei, jos cu fascismul!

joi, 19 noiembrie 2015

Cine finanţează extremismul religios

   A scăpa de o credinţă în Dumnezeu care este validată social la mai multe nivele - în comunitatea restrînsă, poate în familie şi în mod clar în public şi la nivel politic, este dificil. Este dificil să crezi că toţi acei oameni care afişează această credinţă sînt ori mincinoşi, ori adepţi ai unei fantasmagorii. Odată ce crezi că cea mai mare parte dintre oameni sînt ori incapabili să înţeleagă şi să cunoască adevărul într-o chestiune esenţială, ori că sînt nişte mincinoşi profesionişti, atunci calea este deschisă pentru anumite întrebări foarte neplăcute.
   Daca majoritatea vastă a oamenilor sînt incapabili să profeseze adevărul într-un fel sau altul în sfera religiei, atunci în care alte domenii ale vieţii mai sînt ei incapabili să profeseze adevărul? Este probabil că destui oameni întrezăresc răspunsul şi din această cauză se opresc din a întreba in continuare. Alternativa înseamnă a privi pe orice om ca pe o potenţială şi probabilă sursă de dezinformare şi aceasta alternativă nu este privită pozitiv de fiinţele sociale.
   Cu tristeţe trebuie să constat că ateiştii din România, în majoritatea lor se opresc cu întrebările atunci cînd vine vorba de status quo - asta însemnînd că ei susţin ideologia generală imperială. Imediat după revoluţia agriculturală, au aparut primele imperii, suprastructuri socio-politice care conţineau diferite etnii si ţări, şi care odată cu trecerea secolelor au început sa domine suprafaţa planetei din ce în ce mai mult, în detrimentul comunităţilor izolate. Noi aici am facut parte din imperiul Roman, din cel Otoman, parţial din cel Austro-Ungar, apoi din cel German, din cel Sovietic.... şi acum facem parte din Imperiul American. Că îi spunem sferă de influenţă, alianţă militară sau comunitate ori uniune de state, se poate  - însă eu fiind nostalgic dupa denumirile mai vechi, am sa-i spun imperiu. 
   Şi imperiul sub care ne aflăm propovăduieşte o anumită religie imperială, care este un tip de capitalism neoliberal, susţinut cu preoţi, profeţi şi cu biserici dedicate, cu ritualuri religioase care sînt declarate ca fiind cu totul şi cu totul altceva dar care servesc la exact aceleaşi funcţii la care serveau preoţii, profeţii şi ritualurile vechilor religii.
   Iar religia imperială este foarte potentă; pe mulţi nevinovaţi am vazut căzînd pradă ei şi acceptînd credinţe care de care mai dezaxate şi ridicole,  cum ar fi aceea că S.U.A. este o democraţie.  În ceea ce priveşte imperiul, ateismul şi critica religiei, trebuie expusă urmatoarea decepţie organizată, care vizează dinamica fundamentalismului religios şi în particular al celui islamist.
   Circulă prin cercurile ateiste de pilda, următoarea imagine:


    O imagine care face cît 1000 de cuvinte în a ilustra absurditatea islamului extremist şi totusi o imagine foarte incompletă, care poate induce pe cineva în eroare, îl poate trimite sa gîndească că religia este de vină aici. Religia este de vină, dar nu numai ea. Într-o societate modernă, oamenii se vor îndrepta în mod natural către civilizaţie, iar ca să se îndrepte în sens invers, ei trebuie să fie stimulaţi. Şi există dovezi despre cum au fost stimulaţi financiar foarte puternic mujahedinii (fundamentaliştii religioşi) din Afganistan, au primit sute de milioane de dolari din partea S.U.A. şi au fost şi dotaţi cu armament, pentru a-l folosi împotriva guvernului din acea vreme din Afganistan, susţinut de Uniunea Sovietică.
   Cînd oamenii ca mine arată pe bună dreptate cum "exportatorul global de democraţie şi drepturi ale omului" exportă în fapt terorism şi susţine ideologii retrograde şi criminale precum islamofascismul, noi sîntem acuzaţi de susţinerea unor teorii ale conspiraţiei. Dar ce fel de teorie a conspiraţiei să fie aceasta, cînd cei care o instrumentează nu doar că nu o ascund ci se laudă in public cu isprava de-a genera un razboi responsabil de moartea a sute de mii de oameni, folosind fanatici fundamentalişti religioşi? Ba încă există şi înregistrări pe youtube cu dovezile presupuse inaccesibile, şi documentaţie cît cuprinde pentru cine vrea să caute şi sa studieze; nu este vorba de nici o conspiraţie.



   O întreaga ţară a fost distrusă şi lăsată pradă luptelor între secte fundamentaliste islamice ca urmare a politicii expansioniste şi războinice a S.U.A., şi nu este singurul caz ci doar unul care arată că acest obicei al Imperiului de-a finanţa terorişti islamişti pentru a destabiliza state seculare şi socialiste nu este recent, ci chiar foarte vechi. Găsesc deplorabil faptul că ateii şi secularistii se revoltă împotriva extremismului islamic ca şi cum ar fi o ideologie care-şi extrage seva din neant şi nu se revoltă împotriva finanţatorilor săi, şi asta dovedeste că spălarea pe creieri nu are milă faţă de nici un om.
  

   mai sus avem în poză pe Osama bin Laden, proslăvit într-un cotidian occidental din anul 1993 ca un brav luptător antisovietic

    Căutînd mai atent printre finanţatorii extremismului islamic dăm foarte repede peste Arabia Saudită. In Arabia Saudită oamenii sînt decapitaţi - legal, sînt încarceraţi, torturaţi şi biciuiţi  pentru blasfemie - legal, sînt crucificaţi pentru crima de a se opune sistemului - legal, femeile nu au drepturi - prin lege,  nu există libertate de expresie - prin lege, tot prin lege hoţilor li se taie mîinile şi prin lege femeile care comit adulter sînt ucise cu pietre; Arabia Saudita este o dictatură absolută, este o monarhie absolută şi o teocraţie absolut de abjectă, este inamicul civilizaţiei, o ruşine a speciei noastre. Cu toate acestea, Arabia Saudită este aliatul şi prietenul ţărilor occidentale şi în baza acestei prietenii ea exportă petrol şi extremism islamic peste tot pe unde apucă. Şi de aici ne dăm seama cum toată vorbăria despre drepturile omului care iese din gura slujbaşilor imperiali este doar vorbărie şi că acesti indivizi nu au nici cea mai vagă consideraţie pentru viaţa umană.
    Nu există sancţiuni împotriva acestui regat medieval, nu sînt ajutate grupările care ar vrea răsturnarea acestui regim atroce ci se toarnă bani şi arme în Arabia Saudită în timp ce conducătorii ei îşi exportă ideologia wahhabistă în ţările vecine şi chiar mai departe, plătind ucigaşi îndoctrinaţi care omoară femei şi copii în numele lui Allah. În acest timp, conducătorul Imperiului, S.U.A., este mult mai ocupat să răstoarne regimuri seculare din Orientul mijlociu, prin mîrşave şi mincinoase practici ale serviciilor sale  secrete, pe motiv că ar fi dictaturi şi că nu-s respectate drepturile omului, în timp ce ei susţin pe cel mai dictatorial, mai opresiv şi mai antiuman regim din zonă, un veşnic focar de infecţie cu demenţă religioasă şi conflicte religioase şi interetnice.
   Şi se întîmplă astfel deoarece imperiul sub care trăim se închină profitului şi de aceea, dacă războiul produce profit pentru unii, Imperiul face razboi, iar dacă fundamentalismul religios îi ajută pe unii să facă profituri, Imperiul investeşte miliarde în fundamentalism religios; de aceea dacă cineva  vrea să traiască într-o lume lipsită de descreieraţi fanatici religioşi, va rosti împreuna cu mine: 
   - moarte Imperiului, moarte Imperiului şi moarte ideologiei profitului, care-l menţine în existenţă! Jos cu această orînduire mincinoasă, subversivă şi tembelă, care vrea să conducă lumea înspre civilizaţie sponsorizînd şi folosind ideologii sălbatice şi inumane din epoca bronzului; astfel de practici n-au ce să caute în secolul XXI, iar cei care le avansează n-au ce să caute în poziţii de imensă putere politică, ci ei trebuie degrabă îngrijiţi cu cea mai mare grijă într-un sanatoriu, de către cei mai buni specialişti de boli mintale.

miercuri, 28 octombrie 2015

Cea mai tare distracţie

   Distracţia în ziua de astăzi nu mai trebuie căutată. Te caută ea pe tine. Dacă nu te duci tu la distracţie, cumva te găseşte ea pe tine. Prin reclame şi anunţuri, postere şi fluturaşi, prin prieteni şi cunostinţe. Există nenumărate posibilităţi, oportunităţi şi soluţii pentru distracţie, atît de multe încît cîteodată uiţi cum este să nu fii distrat. Baruri, discoteci, muzică, filme, substanţe interzise sau alcool, plăcerea gustului, senzaţii tari, hoteluri cu saună şi masaj, concerte, jocuri de copii pentru oameni mari, socializare live şi pe internet, concursuri şi petreceri, într-un cuvînt - entertainment la puterea a zecea.
   Pe la o vreme însă, după ce te-ai distrat în fel şi chip şi în toate poziţiile posibile, după ce le-ai încercat pe toate - ai ajuns la saturaţie, îţi dai seama că eşti plictisit de toate acestea şi că eşti gata pentru ceva nou şi deosebit, ceva care să fie cu totul şi cu totul dintr-o alta gamă de distracţii, ceva dintr-o altă sferă a experienţei. Şi aici vin eu să-ţi recomand o distracţie nemaiîntîlnită, una care este atît de tare încît te poate distrage de la orice fel de altă distracţie. Iată cum se procedează:
   poţi să te aşezi undeva într-o poziţie confortabilă, astfel încît să ai coloana vertebrală în poziţie verticală şi să începi să îţi observi atent propria respiraţie, să observi cum inspiri şi cum expiri. Mai devreme sau mai tîrziu, un stimul va apărea la orizont, un gînd, o senzaţie, un sunet, sau o imagine, acestea vor apărea şi te vor distrage de la obiectul declarat al atenţiei, care este respiraţia ta. Iar cînd îţi vei aminti ca ai fost distras,  atunci îţi întorci atenţia înapoi la respiraţie. Asta este tot, cel mai simplu şi totodata cel mai greu exerciţiu pe care-l poate face un om. A face 10 - 15 minute din acest lucru în fiecare zi ţi se va părea la început poate nu foarte distractiv însă cu timpul această meditaţie poate deveni o distracţie de care nu mai vrei să te desparţi.
   Ea nu reprezintă decît jocul cu propria atenţie. În mod normal atenţia ne este captată, manipulată şi comandată de stimuli veniţi din exterior şi odată cu atenţia, ne este comandat şi fluxul gîndurilor în anumite direcţii. În timpul meditaţiei se exersează controlul conştient al atenţiei de către om, în dauna controlului atenţiei noastre de către stimulii exteriori. În contextul în care lumea prezentă este populată de obiecte şi entităţi care duc o competiţie pe viaţă şi pe moarte pentru atenţia oamenilor, şi devin astfel din ce în ce mai potente în a o controla, acest exerciţiu devine esenţial pentru a păstra o anumită independenţă şi un anumit control al lumii exterioare de către individ.  
   Există mai multe versiuni ale acestei meditaţii, în care îţi îndrepti atenţia înspre diferite aspecte ale minţii şi observi filmul gîndurilor tale sau petrecerea propriilor  senzaţii, observi gîndurile venind şi plecînd, emoţiile venind şi plecînd, senzaţiile venind şi plecînd; este o formă de distracţie în care vizionezi o întreagă noua lume - lumea minţii tale. Este o lume misterioasă, cel puţin la fel de demnă de vizitat pe cît sînt o discotecă sau vreun parc de distracţii şi îţi este rezervată numai şi numai ţie şi nimănui altcuiva. Printre efectele laterale ale acestei practici se afla o rezistenţă crescută la stress, un sistem imunitar mai bun, rezistenţă crescută la durere, o stare psihologică generală mai bună, o memorie mai performantă şi opţional este probabil să realizezi nişte lucruri foarte interesante, cum este acela că tu nu eşti egal cu gîndurile tale.
   Această activitate distractivă este gratis pentru toată lumea, şi poate fi practicată informal oriunde: în autobuz, în timp ce cureţi cartofii sau faci un duş, cînd o arzi prin supermarket, cînd te scobeşti printre dinţi sau cînd te plimbi prin parc. Distracţie placută!

marți, 6 octombrie 2015

Piaţa liberă este dictatură totală

    Este în prezent în mare vogă această ideologie a pieţei libere, la care foarte mulţi oameni subscriu. Şi acesta nu este un fapt extraordinar, avînd în vedere că sponsorii acestui curent de negîndire sînt plini de bani şi pot face reclamă nesfîrşită şi lobby etern acelor idei care susţin piaţa liberă.
   În esenţă, această tristă ideologie susţine că cererea şi oferta determină cursul economiei în cel mai bun mod cu putinţă, adică dacă îi lăsăm pe oameni să negocieze după voia lor ceea ce vor să cumpere, împreună cu producătorii, toată lumea va fi satisfăcută în cel mai înalt grad posibil. Problema generală a unui astfel de mecanism (dement) de reglare a economiei noastre este aceea că presupune că oamenii sînt mai deştepţi decît sînt în realitate, şi că ei ştiu foarte bine care-s serviciile şi obiectele de care ei au cea mai mare nevoie, presupune ca noi sîntem nişte actori raţionali. Iar noi ştim că aceasta este o eroare gravă, deoarece oamenii nu sînt în întregime raţionali şi chiar dacă ar fi deştepţi, ei nu pot fi deştepţi în toate domeniile, ci doar o minoritate va putea să fie suficient de pregătită intelectual ca să putem zice că aceia cunosc de ce au ei nevoie.
   Pe teren situaţia este mai dezastruoasă decît niciodată; unii cred ca ei au nevoie urgentă de-o trusă de şurubelniţe ca să poată răsuci un şurub la biroul din sufragerie, de ultima tabletă ieşită pe piaţă cu toate gadgeturile asociate, de un gel cu parfum pentru atmosfera din maşină, alţii de o brichetă cu led şi de o sticla de whiskey de care n-au mai băut niciodată, sau respectiv de o vopsea de păr cu culoarea exactă văzută într-o revistă de modă, ori poate de o operaţie estetica la degetul mic de la piciorul stîng şi neapărat o excursie la Paris.


  În fapt, lucrul de care acesti indivizi au cea mai urgentă nevoie, este nu mai mult creier, căci ei au destul creier, ei au nevoie să înceapă să-şi folosească creierul într-un mod nou, ciudat şi deosebit, de exemplu să înceapă să se întrebe la ce servesc toate acestea, pentru ce sînt ele? Şi tot întrebîndu-se aşa, unii dintre cei mai răsăriţi şi-ar răspunde că acestea le servesc ca să-i facă fericiţi. Iar dintre aceştia, cei mai avansaţi ar reuşi să descopere fără prea mare greutate, că deşi fericirea le este promisă, ea este una de foarte scurtă durată, o durată care variază undeva între 2-25 de secunde, după care apoi se revine la starea iniţială de plictiseală acerbă, anxietate reprimată şi de sentiment pătrunzător de neîmplinire. Unii chiar ar putea să se întrebe dacă este bine să fii fericit în continuu, dacă este bine să fii fericit cu motiv sau fără motiv, şi care sînt motivele pentru care este justificat să te simţi fericit.
   Tot trăind şi cugetînd la aceste lucruri, ei vor păşi inevitabil pe la o vreme pe calea adevărului şi vor recunoaşte că nu este atît de sigur că le trebuie neaparat un set nou de pahare, şi nu este atît de sigur că cel mai necesar lucru pentru ei este o pereche de căşti pentru smartphone, la fel cum nu este adevărul absolut că imediat în acest moment şi pe această planeta nu se mai poate trăi fără o sticluţă de ojă violet, sau fără o sticlă de vin roşu. E posibil să descopere că nu este o doctrină infailibilă aceea care zice că maşinuţa teleghidată e o prioritate absolută pentru copil, ci că în acest aspect lucrurile sînt foarte, foarte complicate.
   Sînt foarte complicate şi noi ar trebui să fim sceptici de fiecare dată cînd cineva ne zice că ştie de ce avem nevoie, dar mai ales cînd noi inşine ne zicem că ştim de ce avem nevoie. De unde ştim? Cum am aflat? Ce ne-a convins? Am judecat destul, şi dacă da, ce metode de judecată am folosit? Sînt nişte metode verificate, ori noi gîndim în acest aspect mai degrabă după ureche? De aceste întrebari este foarte mare nevoie, mare şi urgentă, şi apoi abia vom putea să spunem că avem o idee vagă despre rezonabilitatea a ceea ce considerăm necesităţi ale noastre.
    Utilizînd mai departe creierul în acel nou şi deosebit mod, vom afla cum că piaţa liberă este de fapt o vînzare de minciuni de dimensiunile colosale ale mai multor supermarketuri, este o hipervînzare de minciuni. Se spune că piaţa este liberă deoarece oamenii pot în mod liber să solicite din partea ei producerea unor obiecte şi servicii, însă cum ar putea ei sa facă acest lucru într-un mod neinfluenţat, cînd ei sînt supuşi non stop unei propagande extrem de sofisticate, executată cu mijloace ştiinţifice şi care funcţioneaza deci la fel de precis precum legile fizicii?
    Nu este vorba doar de reclamă, care este un produs psihologic specific designat pentru a influenţa oamenii să cumpere anumite servicii, este vorba de aspectul general al culturii consumeriste, este vorba de muzică, filme, literatură, arhitectură, modă, şi este vorba de comportamentul general al oamenilor de lîngă noi, care ne influenţează într-un mod decisiv. Odată ce cultura satisfacerii anumitor nevoi şi nu a altora, s-a înrădăcinat în societate, toti indivizii ajung să fie conduşi foarte puternic în a face anumite alegeri şi nu altele - ei fiind influenţati subconştient de comportamentul comunităţii. 
   Ceea ce îşi doresc oamenii sa aibă, este determinat deci cu aceste mijloace culturale şi ideologice, şi nu stă la latitudinea presupusei voinţe "libere" a omului, aceeaşi voinţă liberă care din punct de vedere ştiinţific este inexistentă. La nivel practic, alegerile noastre sînt dictate de această ideologie represivă, conservatoare şi retrogradă, parvenită de pe undeva din secolul XVI prin Ţările de Jos, dar cu rădăcini adînci în pamîntul lăcomiei. Este o ideologie represivă, conservatoare şi retrogradă deoarece prin totalitarismul ei, ne ocupă minţile cu întrebari stupide, false dileme şi orizonturi intelectuale foarte mărginite, împiedicîndu-ne să privim mai departe, cheltuindu-ne energia şi viaţa în nişte întreprinderi care ar putea fi considerate cel puţin bizare şi cel mult caraghioase dintr-o perspectivă mai largă.
   În loc să ne întrebăm de pildă, în ce fel de fiinţe trebuie să evoluăm, ce este bine să vrem pentru noi - ca specie, şi în loc sa reflectăm la condiţia umană, noi ne întrebăm ce culoare ne-ar plăcea mai mult să avem la adidaşi, şi ce fel de formă trebuie sa aiba ochelarii de soare, reflectînd la aceste futilităţi în faţa rafturilor supermarketului. Pentru a scapa din calea acestei ideologii dezastruoase a gîndi critic la dictatele ei este necesar, dar ca bonus, cine reuşeşte, scapă cu mai mulţi bani în buzunare şi mai mult timp liber. Iar dacă libertatea se găseşte pe undeva, atunci ea sigur se află în afara pieţei libere, care nu este o piaţă a gîndirii atente, nu este o piaţă a raţionalităţii, ci este o piaţă a ignoranţei mascată în libertate.

joi, 6 august 2015

Adevărul este viaţă

   Uitîndu-ne în treacăt la formele de viaţă, noi vom observa că acestea sînt nişte structuri chimice complexe, care reacţionează constant cu alte substanţe şi stări fizice din mediul înconjurător, încît după caz, ele îşi pot menţine structura, se pot replica sau se pot distruge. Viaţa reprezintă totodată şi o altă stare de agregare a materiei, un material aflat undeva între fluid şi solid. De exemplu, o şopîrlă este o astfel de colecţie de molecule complexe care dacă este scoasă din mediul în care trăieşte ea, dacă este scoasă din junglă şi transportată în vid, se va dezintegra automat. Daca ea intră în reacţie constantă cu substanţele din care-s facute insectele, în cadrul acelei reacţii care se numeste digestie, şi dacă intră în reacţie cu oxigenul din aer în cadrul reacţiei care se numeşte respiraţie, şopîrla noastră îşi va menţine structura chimică într-un echilibru aproximativ stabil, adică ea va supravieţui. Anumite temperaturi prea ridicate sau prea joase, anumiţi factori mecanici pot colapsa structura chimică a şopîrlei, o pot omorî, o vor strivi, la fel şi alte forme de viaţă pentru care şopîrla constituie substanţă nutritivă.    
    Astfel că şopîrla poate trăi şi se poate reproduce, adică poate să-şi menţină structura chimică, doar dacă identifică corect şi reacţionează cu substanţele chimice şi stările fizice care îi menţin structura, şi doar dacă evită substanţele şi stările fizice care îi distrug structura. Sopîrla trăieşte doar dacă identifică corect hrana şi partenerii pentru reproducere, şi moare dacă nu identifică corect prădatorii ei şi temperaturile sau mediile periculoase. Numim aceste categorii de substanţe chimice şi stări fizice - oportunităţi şi respectiv pericole. Oportunităţile sînt temperatura potrivită, hrana, aerul şi reproducerea, iar pericolelele sînt prădatorii, temperaturile extreme, gazele toxice şi factorii mecanici adverşi. Mai mult sau mai puţin, viaţa de pe planetă în întregime respectă regulile care determină şi existenţa unei minuscule şopîrle. 


    Toata viaţa organismului reprezinta un slalom pe care creatura îl face printre oportunităţi şi pericole, ea încercînd să intre în reacţie cu oportunităţile şi să evite intrarea în reacţie cu pericolele, într-un dans nebun al reacţiilor chimice şi al interacţiunilor fizice. Şi în cadrul acestui dans nebun al supravieţuirii, este esenţial ca organismul să identifice corect atît oportunităţile cît şi pericolele. 
    Pentru această activitate de bază, viaţa a dezvoltat organe de simţ care creează o reprezentare a mediului exterior organismului, prin acumularea de informaţii din afară. Organele de simţ nu sînt decît porţi specializate prin care părţi infime din mediul exterior sînt incluse înăuntrul organismului, iar informaţia din ele este stocată şi interpretată. De exemplu, simţul gustului este un simţ rudimentar, probabil evoluat din simţul tactil; el funcţionează prin interpretarea mesajului chimic al unei părţi din mediul exterior care ajunge înăuntrul organismului; acest simţ este insuficient adeseori în ceea ce priveşte reprezentarea mediului în oportunităţi şi pericole, deoarece adeseori, atît oportunităţile cît şi pericolele sînt reprezentate de alte vieţuitoare, alte vieţuitoare din care este foarte dificilă extragerea unei mostre pentru gustat.
   Un simţ ceva mai elevat pe scara evoluţiei este simţul olfactiv, cel care funcţionează la fel ca gustul doar că se foloseşte de faptul că atît obiectele cît şi vieţuitoarele deţin o adevărata "aură olfactivă" iar moleculele lor sînt împrastiate mult mai departe decît ne apare nouă la o analiză vizuală obişnuită şi mult mai departe decît conturul lor care ne parvine vizual. Aceste molecule sînt stocate şi interpretate aproximativ  după aceeaşi reţetă după care funcţionează şi simţul gustului. Simţuri mai puternice sînt auzul şi văzul şi acestea bat pînă la distante de zeci de kilometri, detectînd pericolele şi oportunităţile după modul în care se reflectă lumina pe suprafaţa lor şi respectiv după vibraţiile pe care acestea le emit. Reptilele şi liliecii deţin simţuri mai neobişnuite, avînd respectiv mijloace specializate de detecţie a căldurii şi de vedere prin ultrasunete. 
   Toate aceste simţuri laolaltă vin şi creează o reprezentare a realităţii exterioare, care deşi nu este tocmai perfectă, ea dă de veste vieţuitoarei despre pericolele şi oportunităţile aflate împrejur. Cu cît imaginea mai precisă cu atît şansele de supravieţuire mai mari; cu cît imaginea mai distorsionată şi mai falsă, cu atît şansele de supravieţuire mai mici. Astfel, dacă sistemele de detecţie şi reprezentare ale realităţii funcţioneaza nesatisfăcător şi oportunităţile nu sînt descoperite, o moarte lentă este cea mai probabilă, iar atunci cînd pericolele nu sînt descoperite, o moarte rapidă este garantată. Un animal care vede o imagine falsă este un animal orb, unul care aude un sunet fals este un animal surd şi un om care crede o minciună este handicapat într-un mod grav.
   Gradul în care realitatea coincide cu reprezentarea devine astfel esenţial pentru supravieţuire şi teoria spune că de aceea a şi evoluat această reprezentare sofisticată a realităţii la cele mai multe dintre animale, deoarece ea este necesară supravieţuirii şi potenţează viaţa. Exista totuşi vieţuitoare care au alte metode de adaptare, care folosesc reprezentări rudimentare ale exteriorului dar care suplinesc prin număr, aşa cum sînt bacteriile sau plantele, dar şi la acestea trebuie să existe o reprezentare primitivă a mediului exterior, o amprentă a sa, şi aceasta amprenta rămîne esenţială. O plantă trebuie să detecteze corect lumina şi pămîntul căci frunzele crescute în întuneric şi rădăcinile crescute în aer nu o vor ajuta sa trăiască.
    Capacitatea de-a reprezenta corect realitatea a atins apogeul la specia umană, şi acea reprezentare a realităţii de cea mai înaltă calitate se numeşte în limbajul nostru adevăr. Calitatea cea mai proastă a unei reprezentări a realităţii se numeşte minciună sau decepţie. Minciuna este reprezentarea unei oportunităţi ca un pericol sau a unui pericol ca o oportunitate. Noi reprezentam realitatea într-un mod mult mai sofisticat decît o face o simplă poză sau experienţa unui miros sau a unui sunet, o facem prin multe formule, cifre şi litere, adeseori baze întregi de date.  
   Unii se gîndesc la om ca la o creatură cumva ieşită din tiparele şi decorul obişnuit al regnului animal şi al celui vegetal, însă civilizaţia noastră pe cît de sofisticată este, pe atît de precis respectă dictatele ancestrale ale vieţii. Toate telescoapele, microscoapele şi antenele noastre, toate detectoarele întregului spectru electromagnetic, seismografele, submarinele şi aceleratoarele de particule, toate ştiinţele cercetării trecutului şi ale viitorului, fizica, astronomia, chimia, istoria şi arheologia, nu sînt decît instrumente specializate de simţ, cu care noi mirosim, vedem, auzim şi interpretăm trecutul şi viitorul, vedem imaginea realităţii la distanţe de miliarde de ani lumină şi imaginea realităţii infinit de mici, şi facem asta pentru a detecta pericolele şi oportunităţile. Aceasta este funcţia vieţii, aceasta este structura şi manifestarea ei, viaţa este o perpetuare a propriei sale existenţe.
    Se întîmplă că avem în acest moment o imagine foarte precisă a realităţii, cunoaştem care-s cele mai mari pericole şi care-s cele mai mari oportunităţi pentru noi la momentul actual. Ei bine, chiar noi sintem, chiar noi înşine reprezentăm cel mai mare pericol şi cea mai mare oportunitate. Cea mai mare oportunitate şi cel mai mare pericol nu se află în spaţiul stelar, nici în miezul planetei sau în străfundurile microcosmosului ci se află în noi, noi sintem cel mai mare potenţial de creaţie si de distrugere. Noi sîntem cel mai mare pericol atunci cînd trăim în minciună şi sîntem cea mai mare oportunitate cînd trăim în adevăr. 
     Şi adevărul este ca foarte mulţi oameni trăiesc în minciuna, cei mai mulţi dintre ei înfricoşaţi de false pericole şi urmărind false oportunităţi - aceasta este reţeta pentru autodistrugere. Decepţionaţi sînt aceia care cred că vor trăi o viaţă bună minţindu-se pe ei însişi şi la fel de decepţionaţi sînt aceia care cred că vor trai o viaţă bună minţind pe alţii. Ca oameni decepţionaţi ei toţi îşi reduc considerabil şansele de supravieţuire, dupa grandoarea minciunii pe care o spun sau pe care o trăiesc.
   Iar cei care vor sa trăiască în lumină şi nu în întuneric, sînt convocaţi şi invocaţi să procedeze cu fervoare la distrugerea minciunii, să o stîrpească de la radacină. În timp ce este foarte dificil să descoperim care sînt cele mai importante adevăruri şi cum ar putea fi acelea exprimate, este mult mai uşor să vedem care sînt minciunile cele mai mari şi mai gogonate, cele care au cea mai mare întindere, cea mai mare putere şi cel mai mare potenţial de daune. Acestea nu sînt lucruri care ţin de individualitatea unor persoane ci sînt minciuni colective, susţinute de societăţi întregi. Dacă vom extermina pe toţi mincinoşii chiar în momentul de faţă, probabil că n-ar mai rămîne nimeni în picioare şi problema tot nu va fi rezolvată. Lupta nu este impotriva oamenilor ci a ideologiilor şi informaţiilor false care îi manipulează. Să le luam în primire, să le lovim fără încetare, sa nu le lăsăm sa respire; distrugînd minciuna şi punînd adevărul în locul ei, vom crea şi vom susţine viaţa.        

vineri, 10 iulie 2015

Cine sînt teroriştii?

    Probabil că pe la ora asta, prea multă lume ştie despre terifianţii terorişti ai statului islamic, care decapitează oameni şi-i execută în moduri care de care mai înfricoşătoare. Scopul teroriştilor este evident şi declarat - să bage groaza în noi - iar canalele mass-media nu pregetă nici un efort să ne ţină la curent cu ultimele execuţii şi atrocităţi, de-ai putea să juri că sînt plătiţi de aceiaşi terorişti ca să le facă treaba, ca să ne terorizeze, să ne înfricoşeze, să bage groaza în noi.
  Vă spun adevărul, nu are de ce să vă fie frică de terorişti vreodată, noi toţi vom muri oricum - este inevitabil - şi cel mai bun lucru pe care ni-l aduce moartea este că ne scapă complet de frică. Moartea ne scapă de orice frică, şi odată morţi, nouă nu ne va mai fi frică de terorişti, nu ne va mai fi frică că ni se rup încălţările în mijlocul străzii, nu ne va mai fi frică să nu fim acceptaţi în vreun grup de oameni, nu ne va mai fi frică de mătreaţă sau de căderea părului, nu ne va mai fi frică de-a întîrzia la serviciu sau de-a muri de foame, vom fi complet eliberaţi de frică.
   Voi aţi vazut vreodată cum arată un om mort? Arată el ca şi cum i-ar fi frică de ceva? Nu cumva arată ca şi cînd ar fi  total detaşat de problemele vieţii? Nu doar că nu tremură deloc de frică ci dimpotrivă, este mai ţeapăn decît un stîlp de beton. Nici măcar în fund nu-l doare, nu-l interesează, nu-i pasă, orice lucru care se întîmplă în jurul lui îl lasă... complet rece.
    De aceea este bine de ştiut ca oricît de multă frică ţi-ar fi, mai devreme sau mai tîrziu frica se va sfîrşi, se va termina, va dispărea, aşa că cel mai bine este să-ţi vezi acum de viaţă şi nu de frică. Tot bine de ştiut este că frica suprimă instantaneu judecata critică şi că omul înfricoşat este gata să îşi sacrifice intelectul, demnitatea şi puterea ca să scape de frică, el este dispus sa procedeze după cum îi spune primul individ care vine şi îi promite să-l scape de frică. Frica produce submisiune instantaneu, şi din cauza asta există o industrie a fricii care transformă pe oameni  în sclavi obedienţi, o industrie care înfricoşează oamenii prin intermediul a zeci şi mii de căi, astfel încît ei să devină submisivi şi proşti. Din frica de moarte, ei renunţă la viaţă - renunţă la viaţa de om şi continuă sa traiască sub forma de oi, gîşte sau alte animale domestice.
   Sa angajăm totuşi acea gîndire critică în legatură cu acest subiect al teroriştilor. Statul islamist şi cu toţi teroriştii care ne sînt arătaţi cu degetul de către media, în ciuda acelor execuţii în stil medieval, nu face nici cît o ceapă degerată cînd vine vorba de putere de distrugere -  ei din punct de vedere armat sînt nişte muşte subnutrite. Totuşi, sînt acuzaţi şi băgaţi în faţă ca terorişti ai lumii de către SUA, ţara cu cea mai mare putere de distrugere de pe faţa pămîntului şi cu o istorie a conflictelor care face orice grupare teroristă sa apară precum porumbelul păcii.
  Este ca şi cum un un grup de militari profesionişti, înarmaţi pînă în dinţi cu tancuri, lansatoare de grenade şi de rachete, mitraliere şi puşti cu lunetă, arată înspre un sărăntoc care a scos cuţitul la ei, şi urlă din răsputeri: teroristul, teroristul, vrea să ne distrugă!!! Trebuie neapărat să mai tăiem de la educaţie şi să bagam la "apărare", sîntem atacaţi şi mai avem nevoie de nişte submarine nucleare şi de niste avioane supersonice; trebuie să supraveghem toată populaţia, trebuie să primim puterea de-a încarcera oameni fără proces şi de-a tortura pe alţii pentru informaţii, trebuie degrabă să primim drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor, altminteri nu ne putem apăra de groaznicul terorist.
   Apoi ca să fim cinstiţi, sărantocul acela îşi vîntură cuţitaşul în faţa militarilor profesionişti doar pentru că este lăsat să o facă; dacă militarii ar vrea să-l pună jos, nu le-ar lua mai mult de o fracţiune de secundă...Ei probabil că se bucură să-l vadă acolo spărgîndu-se în figuri, şi probabil ca îl şi învaţă cum sa ţină briceagul mai drept şi mai sus, dacă nu cumva chiar ei i l-au vîndut.
   Trecînd mai departe, la alte calcule şi statistici, putem consulta nişte grafice care se găsesc cu duiumul pe internet, şi în care găsim riscul de-a muri din cauze de terorism. Aflăm că este de cîteva mii de ori mai probabil să te sinucizi, adică să te omori singur, fără sa te oblige nimeni, decît să o păţesti de mîna teroriştilor. Gîndiţi-vă la asta, este de 2000 de ori mai probabil să te omori singur, din proprie iniţiativă decît sa ţi-o tragă vreun terorist. Ca să punem informaţia în context, este de 5-6000 de ori mai probabil să mori din cauza unor erori medicale decît din cauza teroriştilor; undeva între 5000 şi 30000 de ori mai probabil să te cureţi din cauză că eşti obez decît de mîna groaznicului terorist, şi tot de cîteva mii de ori mai probabil să mori din cauza plimbării cu maşina decît de la terorism.
  Acestea fiind spuse, am văzut noi cumva politicieni turbaţi de grabă şi îngrijorare, care să declanşeze fanatice cruciade împotriva suicidului, a erorilor medicale, a obezităţii sau a accidentelor rutiere, care să solicite de la buget investiţii imense pentru eliminarea acestor ameninţări asupra vieţilor noastre, de mii de ori mai potente decît terorismul? Nu, nu există, nu s-a întamplat aşa ceva, şi nu s-a întîmplat din cauză că în lupta cu obezitatea nu poţi să invoci dezvoltarea industriei de armament şi nu poţi să te duci peste o altă ţară ca să o bombardezi şi să o jefuiesti căutînd potcoave de terorişti vii sau morţi.
   Nimeni nu trebuie să-i caute pe terorişti, deoarece ei se află în vederea tuturor, e clar cine sînt, cum, şi pentru ce terorizează ei populaţia, şi vor continua să o facă atît timp cît oamenii se vor feri să spună adevărul şi vor lasa minciuna să prospere.
  

vineri, 26 iunie 2015

Cu blasfemia la religia profitului

   De la distanţă, cea mai dezgustătoare şi mai distrugătoare religie actualmente în mare vogă pe faţa pămîntului, este religia profitului. În această religie, altfel numită şi capitalism, sclavii religioşi spălaţi pe creieri îşi sacrifică întreaga viaţă pentru acumularea de profit, ei murind astfel ca oameni şi trăind ca unelte fără minte ale unei ideologii dezastruoase.
   O scurtă analiză a limbajului ne arată adevarată natură a acestui principiu al răului, la care se închină vaste sectoare ale populatiei. Un om care susţine o credinţă puternică în ideologia profitului, un campion al religiei profitului este numit un profitor, şi istoric vorbind profitorii, adică specialiştii în acumularea de profituri, nu au fost priviţi prea bine în cele mai multe dintre societăţile umane. Din păcate, în societatea noastră profitorii sînt prezentaţi ca nişte oameni foarte valoroşi, iar activităţile din care ei işi extrag profiturile ca fiind activităţi morale; noi sîntem conduşi de o gaşcă de profitori, ei profită de noi, şi îşi folosesc toată puterea derivată de la zeul lor, pentru a îndoctrina populaţia cu această ideologie dementă.
   Dacă un barbat se culcă cu o tînără naivă şi apoi imediat apoi o părăseşte, după ce a amăgit-o cu promisiuni false şi declaraţii mincinoase, noi spunem că acela a profitat de femeia respectivă. Cum s-a întamplat de-a ajuns să se considere nu doar moral dar pe deasupra şi virtuos să profiţi de alţi oameni, cum s-a întamplat de s-a ajuns ca cei de care se profită să fie împăcaţi cu statutul de oameni amăgiţi? 
   Religia profitului este religia escrocheriei iar şarlatanii profesionişti sînt preoţii ei. Teologia ei este la fel de absurdă ca şi alte teologii deraiate de la realitate; în esenţă, ea susţine şi justifică teza că există printre noi nişte supraoameni magici care sînt de zeci de mii şi de sute de mii de ori mai valoroşi pentru societate decît un om normal, cinstit şi muncitor. Susţine ca un astfel de specialist profitor produce bunăstare cît nu pot produce mii de medici, ingineri, zootehnişti, tehnicieni, profesori, filozofi şi artişti, şi că aceştia (bancherii, afaceriştii şi directorii de corporaţii) sînt nişte adevăraţi zei printre oameni.
   Pe cît de absurdă teologia pe atît de absurde discuţiile în care intri cu oamenii îndoctrinaţi, care în ciuda oricăror evidenţe, vor susţine pînă la capăt sistemul care-i proslăveşte şi împinge în poziţii de maximă putere chiar pe cei ce i-au îndoctrinat. Ei toţi au credinţa hazlie că stă în puterea lor să ajungă în acele poziţii de vîrf, uitînd să constate că în realitate, arhitectura sistemului presupune ca numai un număr infim de oameni să fie în vîrf, şi dintre aceia un număr şi mai infim sînt plecaţi de la baza piramidei, poate vreo 2-3 indivizi în total.
   Efectele foamei turbate după profituri nemăsurate sînt dezastruoase; resursele planetei sînt exploatate mult mai repede decît se pot regenera şi sînt din cauza asta distruse, vandalizate şi risipite; starea psihologică generală a acestor societăţi bolnave este aceea de penurie generală, pătrunzătoare şi eternă; nimeni nu este mulţumit cu ceea ce are, ci toţi vor mai mult, şi de aceea invidia este la putere iar oamenii sînt conduşi să se uite cu duşmănie unii la alţii.
   În timp ce este posibil a se plăti sume imense de bani pentru instrumentarea unei minciuni de dimensiuni colosale, care spune că o viaţă trăită alergînd după profituri este cea mai bună viaţă ce poate fi traită, realitatea nu pleacă nicăieri. Nu a fost, nu este şi nu va fi o viaţă bună aceea închinată profitului, iar cei care se angajează în a trăi aşa ceva nu sînt decît demni de milă. A trăi pentru profit este faliment total.

joi, 18 iunie 2015

Ce este ateismul?

   O discuţie aparent fără sfîrşit se întemeiază în jurul definiţiei ateismului. O părere pe care am avansat-o şi eu în trecut, şi pe care o avansează mai mulţi ateişti, este aceea că ateismul reprezintă o lipsă a credinţei în dumnezei. De partea opusă sînt credincioşi frustraţi care ar vrea ca ateismul sa fie mai mult decît o lipsă, sa fie ceva clar definit, o ideologie înspre care se poate arăta cu degetul, astfel încît să poată fi direct atacată, criticata şi dezintegrată filozofic, odată şi pentru totdeauna.
   Nu pot decît sa-i înţeleg prea bine pe acei credincioşi, la fel cum şi ei ar trebui să-i înţeleagă pe ateiştii şi mai frustraţi, care se chinuie în cadrul unei discuţii vechi de milenii, să facă rost de o definiţie operativă şi clară a lui dumnezeu, astfel încît sa poată pune degetul pe el, să facă o critică dura conceptului si să-l dezintegreze filozofic, odată pentru totdeauna.
   Dumnezeu însa, parcă este special construit încît sa nu poată fi prins într-o poză mentală clară, el evadează întotdeauna în orice loc în care ateistul încă nu s-a uitat, în locuri, timpuri şi întîmplări care sînt imposibil sau foarte dificil de investigat; el nu vrea să se manifeste decît în cele mai misterioase căi cu putinţă.
   Cred totusi că ateistul trebuie să-şi echivaleze sutele sau miile de ore petrecute special ca să desfiinţeze conceptul de dumnezeu, cu ceva mai mult decît cu lipsa unei credinţe; trebuie să recunoască ateismul ca ceea ce este, adică o contra-teologie sau o anti-teologie, în cazurile ateismului extrem, numit ateism tare. Este clar şi evident pentru toţi, că în afara de teologi, oamenii care vorbesc la fel de mult despre dumnezeu sînt ateiştii.
   Lipsa credinţei în dumnezeu nu poate să reprezinte decît rezultatul sau concluzia contra-teologiei ateiste, dar demersul ateist în sine invocă şi conţine cunoştinţe serioase de istoria religiilor, antropologie, filozofie, psihologie, retorică, logică, ştiinţe "exacte" şi orice alt domeniu intelectual care poate fi utilizat pentru a şubrezi şi a desfiinţa credinţa în dumnezeu. Deşi nu există facultăţi de ateism sau doctrine ale ateismului, eu aş spune că sînt destule dovezi pentru existenţa unei ideologii ateiste; oricum mult mai multe decît dovezile pentru existenţa unui dumnezeu. Această ideologie străveche nu reprezintă decît combaterea credinţei în falşi dumnezei şi a credinţei în falşi profeţi şi în acest rol, ea este o ideologie de importanţă maximă.
    Dacă este să ne dedicăm şi să investim întreaga noastră viaţă slujind în religia vreunui zeu, fie că este vorba de vreun zeu teist precum dumnezeul creştinilor, fie că este vorba de vreunul dintre zeii seculari, precum zeul-profit sau zeul-naţiune, să cunoaştem înainte de toate adevărul despre aceştia. O viaţă închinată unui zeu fals este o viaţă falsă. Să slujim deci mai întîi adevărului, sau altfel zis - să nu avem alţi dumnezei înaintea adevărului. 

vineri, 12 iunie 2015

De ce nu a prins comunismul în România

    La prea scurt timp după căderea regimului condus de Ceauşescu, pe la noi prin sat, oamenii au pus mînă de la mînă sa schimbe orînduirea comunistă în cel mai fizic mod cu putinţă. Greu să-mi amintesc cu exactitate ceea ce s-a întîmplat acum 25 de ani, dar povestea sună cam asa: erau pe acolo nişte construcţii ale C.A.P-ului, mai multe grajduri, o fermă de porci, alte construcţii folosite pentru depozitarea recoltei şi tot felul de alte acareturi desemnate ca fiind proprietate colectivă. De fapt şi C.A.P.-ului, oamenii nu îi ziceau C.A.P ci îi ziceau "colectiv". Ei bine, ţăranii  noştri s-au asociat cu o forţă comunitară nemaivazută; au scos de sub şoproane tîrnacoapele, topoarele şi cazmalele şi s-au apucat de treabă.
   S-au pus şi au dezvelit cu zel neostoit acoperişurile clădirilor respective şi le-au cărăt acasă, ţiglă după ţiglă, care cum a putut, cu roaba, cu calul sau cu mîinile goale,  au desfăcut cadrele din lemn ale acoperişurilor si le-au cărat acasă, scîndură după scîndură şi grindă după grindă; au trecut rapid cu uneltele prin pereţii al căror fatal păcat a fost să nu fie din beton, şi au ajuns rapid la temeliile din piatră ale construcţiilor respective, care au fost degrabă excavate şi transportate pe la casele noilor proprietari privaţi, astfel că nici piatra din temelie nu a rămas ca să depună marturie fostului regim, ci doar praful şi pulberea.
   Ca să nu mint, acolo unde era o mică fermă de porci, podeaua era făcută din beton, şi în acea podea erau împlîntate nişte cadre metalice făcute din ţevi, care susţineau adăposturile porcilor. Acel beton fiind prea rezistent pentru tîrnăcoapele proaspeţilor proprietari privaţi, a rămas acolo şi poate încă mai dăinuie şi astăzi, ca un artefact străvechi ce aşteaptă să fie descoperit de către nişte arheologi, cumva interesaţi de ipoteza foarte nepopulară care susţine că fostul regim socialist nu s-a ocupat doar cu atrocităţile şi persecuţiile, ci a făcut măcar un lucru bun - o mică fermă de porci, la noi in sat.
    Podeaua de beton a rămas, dar cadrele de fier au fost tăiate de la rădăcină cu bomfaierul, transportate în gospodării şi apoi vîndute probabil la fier vechi sau integrate în construcţiile private ale oamenilor. Ceva mai multă rezistenţă au depus canalele de irigaţie lungi de zeci de kilometri, construite din zeci de mii de plăci de beton, care au necesitat chiar cîţiva ani sa fie transportate prin curţile oamenilor şi folosite pentru diverse construcţii şi pavaje personale.
    Este improbabil ca această sete distructivă sa fi fost îndreptată împotriva unor biete construcţii, împotriva unor ziduri; ea a fost îndreptată împotriva unei ideologii - ideologia proprietăţii comune, a avutului comun, a consensului social şi a comunităţii, a colectivului - oamenii au gîndit că vor ucide comunismul şi că îşi vor recupera individualitatea pierdută, independenţa şi spaţiul personal, rupînd bucăţele materiale din cadavrul sfîrtecat al orînduirii comuniste - cîte o ţiglă, cîte o ţeavă de fier, o scîndură sau o placă de beton. Regimul ceauşist, impropriu numit comunism, a fost de fapt un regim socialist care a încercat sa facă tranziţia către o societate comunistă, şi în cadrul acestei tranziţii i-a obligat pe oameni să se comporte ca şi cum ar fi înţeles valoarea şi puterea consensului social şi a colectivitaţii, fără ca oamenii de fapt să fi înţeles aceste noţiuni; ei au privit la ele cu duşmănie, le-au privit ca pe pe o intruziune straină de fiinţa lor şi le-au rejectat în forţă. Dealtfel manifestările colective ale regimului dospeau de artificial, de lipsa de autenticitate şi sinceritate si toata lumea ştia acest lucru.
   Din fericire această învaţatură despre necesitatea colectivului, despre imposibilitatea omului de-a trăi altfel decît prin alţii şi pentru alţii, este şi va fi mult mai bine deprinsă în actuala orînduire capitalistă. Acum oamenii se pot fiecare sparge în figuri cu imaginea realizarilor lor personale, a individualităţii lor şi a superiorităţii lor extraordinare faţă de ceilalţi oameni, cel puţin la fel de nesincere şi artificiale, precum manifestaţiile colective organizate de către P.C.R. Ei vor cunoaşte că pe măsură ce realizarile ce şi le atribuie devin simbolic mai personale, mai proprii lor, în aceeaşi măsură se vor simţi mai goi şi mai neîmpliniţi - nevroza este singura lor garanţie.
    Acest cult caraghios al mult preaiubiţilor eroi ai patriei capitaliste multilateral dezvoltate, al capacităţii supraomeneşti de muncă, al valorii şi înţelepciunii sfinţilor creatori de locuri de muncă, patroni, afacerişti şi antreprenori, nu poate fi decat luat în rîs cel puţin la fel de tare precum se rîdea de cultul personalitaţii tovarăşului Ceausescu. Poveştile despre bunăstarea populaţiei sînt ridicole şi toată lumea ştie asta, iar minciunile despre starea economiei şi creşterea noastră economica, spuse de către măreţii actuali conducători sînt cu cîteva ordine de mărime mai gogonate decît minciunile ceauşiste despre planurile cincinale. Mult mai penibilă este gargara despre dreptate, libertate şi democraţie, în faţa unei populaţii care cunoaşte că se află jefuită, sub dominaţia străină, dominaţie exercitată de grupuri de oameni care ajung la conducere doar în urma unei reprezentaţii înscenate a votului popular, masca unui regim dictatorial şi totalitarist.
    Într-un cuvînt, actualul sistem se află în cursa spre o decredibilizare şi compromitere morală din ce în ce mai accentuată; singura direcţie în care se poate îndrepta este distrugerea sa, iar singura sa scăpare este moartea. În scurt timp, cetăţenii mai dezbinaţi decît niciodată ai ţării noastre vor începe să tînjească chiar şi după sentimentul artificial de comunitate al unei demonstraţii de 23 august, iar noi, cei care sîntem comunişti, postcomunişti sau cum ne vom mai numi, nu trebuie decît sa privim cu bucurie şi încredere la autodistrugerea sistemului capitalist antiuman, al cărui scop declarat nu este bunăstarea tuturor oamenilor, ci doar profitul unei minoritaţi.
   Ne aflăm actualmente în situatia în care reprezentanţii regimului trebuie să se tăvălească perpetuu în mocirla minciunilor doar pentru a supravieţui de pe o zi pe alta, în timp ce doar adevărul este suficient sa fie spus de către noi ca sa ne înaintăm ideologia comunistă. Adevarul despre comunitate, consens şi colectiv, este puternic oprimat în societatea noastră, şi orice societate şi ideologie care oprimă un adevăr esenţial va plăti preţul, mai devreme sau mai tîrziu.

vineri, 22 mai 2015

La reabilitarea lui Cristos

    Ca mai mulţi dintre ateiştii din prezent, trebuie să spun că am facut foarte multă băşcălie de Cristos, şi în general în comunitaţile ateiste Cristos este luat la mişto şi caricaturizat în fel si chip.
   Unele caricaturi sînt bune, altele mai puţin bune, dar ceea ce trebuie comunicat în acest aspect este faptul că există doi Cristoşi, şi noi facem haz doar de unul dintre ei. Noi nu luăm în derîdere pe un revoluţionar al societăţii care a promovat non violenţa, compasiunea, empatia, renunţarea la dictatele crude ale religiei fasciste a israeliţilor şi opoziţia faţă de orînduirea socială sclavagistă a Imperiului Roman. Nu am lua în derîdere pe un om care a fost din această cauză acuzat de blasfemie şi omorît de către autorităţile din acea vreme; acesta este unul de-al nostru, nu am lua în derîdere un eretic profesionist, el ar fi de fapt un model pentru noi.
   Ceea ce luăm în derîdere este celălat Cristos, acela care nu este om, ci este zeu, progenitura unui dumnezeu dement, care vine pe pămînt să vindece nişte suferinzi spărgîndu-se în figuri cu puterile sale magice şi impresionînd pe oamenii simpli din popor cu scamatorii penibile şi ridicole precum transformarea apei în vin, umflarea recoltei de peşte sau mersul pe suprafaţa unei ape. Ce luăm în derîdere este suferinţa falsă a unui zeu atotputernic, care oricum nu se poate compara cu suferinţe reale şi mult mai mari, pe care le-au îndurat alţi oameni în decursul istoriei şi care într-un mod cu desăvîrşire lipsit de logică este menită sa ne absolve pe noi de păcate.
     Este chiar dificil să nu rîzi de această poveste caraghioasă a zeului Cristos, care de fapt este importată din alte religii mai vechi şi îmbîrligată cu povestea omului Iisus, într-un mod care te face sa crezi ca acolo sigur şi-a băgat dracul coada, dacă nu cumva biserica şi preoţimea din acea vreme, în colaborare cu prietenii lor care cîrmuiau imperiul.
   E posibil ca mie şi altora ca mine, sa ne lipsească capacităţile mentale necesare pentru a înţelege simbolistica ascunsă şi profundă a poveştii zeului creştin, însă-i clar că noi inţelegem că cei ce pretind sa înţeleagă  această mitologie absurdă nu pot dovedi o factura morală sau intelectuală superioară altor oameni care poate acceptă alte mitologii sau pe nici una. 
   Ceea ce nu-i bine, este că în prezent creştinismul  este concentrat pe supranaturalul, magia şi simbolistica ce constituie povestea zeului, în timp ce mesajul moral şi social rezident în povestea omului este menţinut într-un plan secund, aproape exclusiv pentru scopuri decorative. Într-o ţară în care majoritatea se declară adepţi ai lui Cristos, biserica nu arata ca o biserică a lui Cristos ci arată ca biserica lui Mamona, legea nu apare a fi o lege a lui Cristos ci este o lege retributivă, din care compasiunea este exclusă; oamenii se iubesc pe ei înşişi şi atît, iar comunitatea între ei este pentru scopurile practice inexistentă. 
   Aşa se întamplă, ca în loc sa împlinim cele necesare pentru a avea un sistem medical modern, care sa aiba măcar grijă de aproapele nostru, noi avem pupători de moaşte care se roagă de dumnezei inexistenţi sa facă o scamatorie supranaturală şi să-i scape pe toţi de boli. 
   Dacă ar fi inviat Cristos cu adevărat şi ar fi văzut ce s-a ales de ideologia lui, cel mai probabil ar fi sărit inapoi pe cruce şi şi-ar fi batut singur cuiele, în cap, nu în mîini, să fie sigur că nu se mai trezeşte încă odată în acelaşi vis urît.

joi, 26 martie 2015

Sfînta competiţie în faţă cu reacţiunea

   Trăind eu în societatea capitalistă (multilateral dezvoltată), în care toţi putem teoretic să ne facem visele să devină realitate - deşi practic foarte puţini reuşesc acest lucru, nu s-a putut să nu fiu pus faţă în faţă adeseori cu virtuţile competiţiei. Fiind pus în faţă cu virtuţile competiţiei mi s-a tot explicat cît de tare este competiţia şi cît de bune sînt rezultatele competiţiei, cît de bine te simţi atunci cînd eşti cîştigător, şi cît de drept este să caştige cel care merită să cîştige. Ei bine, eu am stat şi am analizat la rece această practică a competiţiei, împreună cu toată ideologia care circulă în jurul ei, şi concluziile la care am ajuns nu prea seamănă cu ceea ce se prezintă în spaţiul public legat de acest subiect.
   Practica competiţiei este un comportament care există potenţial în oricare dintre noi; orice fiinţă umană se naşte cu acest instinct, el este înscris în genele noastre şi este activat automat atunci cînd există sărăcie de anumite resurse. Se întîmplă ca la oi sau ca la vaci; atîta timp cît este iarbă pentru toate oile şi vacile, pasc toate împăcate, liniştite şi fericite; cînd nu mai este destul pentru toate, atunci încep să se împingă şi să se împungă unele pe altele. Acele resurse înseamnă cam orice lucru de pe lumea asta care poate satisface o nevoie; inclusiv pe cele sexuale.
   În fapt, competiţia sexuală se manifestă cîteodată la fel de crud ca aceea pentru supravieţuire deoarece se confundă cu aceasta; de exemplu un mascul leu ca să poată sa aibă "o familie" a lui, trebuie să-l omoare sau să-l alunge pe unul care are deja acea familie, iar apoi îi va ucide progeniturile. Pentru oamenii care s-au delectat cu lectura Bibliei, putem să amintim despre instanţele în care poporul lui Israel în timp ce hălăduia prin deşert mai dădea peste vreun trib nenorocit la propriu, toţi bărbaţii şi toţi copiii de sex masculin erau ucişi, împreună cu femeile care aveau deja copii, şi erau lăsate în viaţă doar femeile virgine, care erau transformate în sclave sexuale ale israeliţilor. Şi încă în rîndul poveştilor biblice, acestea sunt printre cele mai plauzibile poveşti din acea carte, ele fiind confirmate de surse mult mai sigure şi exterioare Bibliei, precum cercetări arheologice, documente istorice şi comportamente generale ale anumitor specii de animale, pe care oamenii au ţinut morţiş să le copieze şi apoi să le ducă la extrem. Vestea bună este că putem totuşi să şi depăşim aceste episoade de barbarie, chiar dacă comportamentul competiţional este înscris adînc în structura genetică a tuturor vieţuitoarelor, ba încă este înscris şi în anumite structuri ale materiei care nu sînt vii.
  Din cauza influenţei genetice - tradusă în psihologia noastră, atunci cînd ajungem posedaţi de acest instinct primar al competiţiei, capul nostru este golit de dubii întemeiate şi umplut de certitudini puternice, dar false, şi cu atît mai mult este necesar deci să gîndim critic la această practică ce ne apare la fel de naturală ca respiraţia. Fiind competiţia un instinct atît de visceral, de-a lungul timpului a dat naştere la construcţii culturale care o glorifică şi o certifică; competiţia fiind glorificată prin artă şi prin ideologiile politice şi înaintată ca o practică foarte bună pentru rezolvarea problemelor noastre. Sîntem pe scurt îmbuibaţi şi spălaţi pe creieri cu ideologia competiţiei.
   În esenţă, competiţia reprezintă mai mult decît o metodă de-a rezolva un conflict de interese, este o metodă (ar spune susţinătorii ei) de-a ajunge la un adevăr. De exemplu partidele politice îşi măsoară catindaţii ca să aflăm care-i cel mai bun dintre ei, şi noi cunoaştem cît de bine funcţionează această metodă de-a furniza adevărul despre care-s cei mai buni conducători; atît de bine funcţionează încît toţi cei care au ajuns să conducă ţara după acest algoritm au fost sub orice critică. Noi nu avem aici deci de ce să-i criticăm, deoarece realitatea ţării noastre o face cu vîrf şi îndesat, o fac şi alţii din greu dar fără nici un spor, deoarece în loc să critice metoda care-i propulsează pe aceşti oameni la conducerea ţării, ei îi critică individual pe oameni - o activitate de aproape înrudită cu prostia.
   Să zicem că eşti femeie şi vrei să îţi selectezi un bărbat ca să-ţi fie soţ. Ai tu o metodă magică de selecţie şi cînd o aplici, dai peste primul individ, care este curvar, beţiv şi violent. Nefiind pe placul tău începi să-l critici: că e într-un fel, că e în altul, că de ce e aşa.. drept pentru care iţi iei nişte bătăi şi apoi, normal, îi dai flit. Crezînd că n-ai avut noroc prima dată, mai încerci odată metoda magică şi dai peste altul, care este... curvar, beţiv şi violent. Şi acestuia te apuci să-i spui că nu e cum vrei tu, că umblă brambura şi altele din astea, el se enerveaza şi îţi încarcă cîteva bucăţi, după care, normal, îi dai flit. Pe la o vreme, după ce ai aplicat metoda ta magică de selecţie şi ai dat numai şi numai de bărbaţi curvari, beţivi şi violenţi, de la care ai mîncat mai multe bătai, ar trebui să-ţi dai seama că dacă ai fi mai deşteaptă, ai  încerca mai degrabă sa-ţi schimbi metoda de selecţie decît să încerci să transformi pe aceşti draci împieliţaţi în bărbaţi pe placul tău - şi mai ales criticîndu-le defectele.
   La fel face şi România, foloseşte aceeaşi metodă falimentară pentru a-şi alege nişte oameni care s-o conducă, îi alege, ei încep inevitabil să calce prin străchini; sînt criticaţi că sînt aşa cum sînt - ceea ce oricum nu-i face să fie altcineva ori altcumva - apoi sînt daţi afară, sau pierd voturi, şi sînt aleşi alţii la fel de "buni" ca ei sau chiar şi mai răi. Şi să ţinem în vedere faptul că conducerea ţării este un domeniu important al vieţii sociale, poate cel mai important domeniu, nu e ca plantatul unui strat de arpagic în spatele casei sau alegerea celei mai bune umbrele pentru ploaia improbabilă de săptămîna viitoare. Am spune atunci că această metodă a competiţiei este probabil brici, beton şi fără cusur, din moment ce ea este aleasă să fie practicată la cel mai înalt şi mai important nivel.
   Fără cusur, nici vorbă, ci putredă pînă în rărunchi cu siguranţă, aşa este competiţia. Şi nu este greu de văzut de ce se întîmplă asta şi de ce rezultatele sînt penibile. Competiţia este o metodă falimentară  deoarece ea este bazată pe decepţie; chiar dacă nu este bazată în întregime pe decepţie şi chiar dacă există concursuri în care decepţia joacă un rol minimal, în acele concursuri care contează pentru noi, decepţia reprezintă în fapt cea mai mare parte din activitatea competiţională. Ce vreau să spun?
   Dacă ne uităm la fotbal de exemplu, care este o competiţie, poate vă amintiţi de cei mai mari jucători, cei experţi în fente complicate şi pase neprevăzute, sînt de fapt experţi în decepţionarea adversarului, în inducerea lui în eroare. Atunci cînd faci o fentă în fotbal, îl convingi pe adversar printr-o mişcare a trupului că vrei să o iei în dreapta în timp ce tu ai în cap să o iei pe stînga, practic este o minciună de o fracţiune de secundă şi cîştigă cel care minte mai bine. Cîştigă cel care este mai priceput la sabotarea atît a apărării cît şi a atacului celuilalt, cu cît mai expert în sabotare, cu atît mai mari şansele de cîştig.
   Trecînd la o competiţie mai nobilă, unde spectatorii nu stau pe margine pătrunşi de trăirea competiţiei, urlînd în cor obscenităţi naziste şi alte declaraţii belicoase, de abia aşteptînd să se termine meciul ca să se ia la pumni şi la picioare cu suporterii adverşi, putem să facem o analiză a şahului. Şahul, într-adevăr, un sport nobil şi pacifist, dar bazat tot pe sabotarea adversarului; cum ar fi un meci de şah în care ambii oponenţi îşi comunică ce au de gînd să facă? Toată filozofia şahului se rezumă la a sabota adversarul, la a crea scheme care să-l inducă în eroare, la a-l trage pe sfoară, umblînd cu cioara vopsită, făcîndu-l să creadă că ai nişte intenţii pe care de fapt nu le ai.
    Şi acestea sînt doar nişte jocuri, singurul cadru în care consider că e bine să facem competiţie; să facem competiţie doar atît timp cît este o joacă. Atunci cînd nu mai e joaca şi cînd e în serios, vom descoperi şi de ce aşteptările noastre legate de rezultatele procedeului competiţional se transformă adesea în dezamagiri. Cînd în campania electorală un catindat înfrînge pe altul, noi nu cunoaştem că acela este mai bun pentru guvern ori preşedenţie decît adversarul lui, ci noi cunoaştem că acela este mai bun decît adversarul său la activitatea de-a-şi sabota adversarul. De aceea, prin acest procedeu al competiţiei noi promovăm în cele mai înalte funcţii ale statului nişte genii ale sabotării, nişte maeştri ai decepţiei - mincinoşi de excepţie, care sînt atît de pricepuţi la sabotare şi decepţie încît nu îşi sabotează şi nu-şi decepţionează doar adversarul, ci reuşesc să saboteze şi economia ţării şi să decepţioneze şi populaţia, nu doar odată ci de mai multe ori. 
  Valabil pentru orice formă de competiţie este lipsa comunicării între părţile concurente în ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru realizarea scopului; chiar dacă vorbim despre concursul numit săritura în înălţime, unde este dificilă sabotarea concurenţilor, unii de către ceilalţi, nu-i vom vedea pe toţi săritorii în înălţime ţinînd conferinţe colective legate de cele mai bune metode de antrenament şi împărtăşindu-şi niscaiva tehnici secrete; atît timp cît victoria este în joc, sinceritatea între ei este scoasă din discuţie.
    În partea cealaltă, luînd cazul unui concurs foarte îndrăgit de specia noastră, numit război, şi care este bazat în întregime pe decepţie (el fiind competiţia supremă), oamenii sînt atît de scrupuloşi încît se şi îmbracă special pentru a trage ţeapă adversarului, se îmbracă în costume de camuflaj pentru a putea să ucidă adversarii fără a fi vazuţi, ori işi construiesc arme cu lunetă pentru a putea să le zboare creierii acelora de la mai mare distanţă. Apoi vedem prin filmografia care se serveşte populaţiei cum sînt glorificaţi ca nişte viteji şi eroi, aceşti specialişti în tactici mîrşave şi în producerea şi utilizarea de instrumente şi dispozitive special construite pentru uciderea pe la spate şi fără drept de apel a inamicului. Păi ce fel de competiţie este asta cînd oamenii sînt vînaţi precum animalele? Dacă se duce un lunetist îmbracat după moda camuflaj şi împuşcă doi babuini în cap de la cîteva sute de metri distanţă, am putea să-l acuzăm de curaj şi vitejie?
    Trebuie deci să recunoaştem pe la o vreme că dacă vrem să vedem care-i cea mai bună strategie de-a realiza un anumit lucru şi alegem să facem asta punînd nişte grupuri de oameni să concureze unii împotriva altora, cîştigătorul nu ne va furniza acea strategie maximală, ci ne va furniza strategia cea mai bună pentru a caştiga concursul, concurs care nu se cîştigă decît prin realizarea obiectivului de realizat ci mult mai repede prin împiedicarea adversarilor să-l cîştige, deoarece este mult mai uşor să strici decît să construieşti.
   La un concurs pentru cele mai înalte funcţii în stat, dacă vom folosi procedeul competiţiei, este probabil că ea nu va fi cîştigată de către cei mai drepţi, mai cinstiţi şi mai patrioţi dintre noi ci de către cei mai mîrşavi, mai mincinoşi şi mai corupţi participanţi. Nu mă credeţi!? Uitaţi-vă pe-afară!

joi, 5 martie 2015

Cum să practici meditaţia transcedentală

    Dacă ai ajuns aici, este probabil că ai ceva probleme cu stress-ul şi cu problemele asociate lui, precum anxietatea sau durerea cronică, sau poate cumva eşti în căutarea iluminării. În ceea ce priveşte iluminarea singura mea recomandare este un bec foarte bun la veioză, eventual ecologic, un bec care te poate ilumina puternic şi pe tine şi eventual cîteva cărţi care vor reflecta lumina cunoaşterii în interiorul capului tău. Eu sugerez pentru început o istorie a culturii şi civilizaţiei umane, istorie care-ţi oferă o privire generală asupra subiectelor de interes general. Dar dacă vrei cumva să ajungi într-un timp foarte scurt la vreo stare psihologică înălţătoare, în care tu devii mult mai deştept decît ceilalţi oameni şi deţii o viziune generală asupra lumii calitativ superioară celorlalte, un geniu în toată legea, eu nu pot să te ajut decît arătîndu-ţi cu degetul cît de mulţi oameni au reuşit această performanţă fantastică, doar că să vezi care sînt şansele tale reale în această intreprindere.
    Din fericire, în ceea ce priveşte stressul, meditaţia transcedentală este o metodă chiar foarte eficientă de-a-l diminua considerabil, deşi nu singura; unii oameni preferă imagistica vizuală, exerciţiile de respiraţie, hipnoza, relaxarea musculară progresivă, yoga, variate exerciţii fizice, alcoolul ori alte substanţe toxice, iar alţii, fuga într-o peşteră, demisia sau revoluţia, etc.
    Primele linkuri pe care poţi ateriza dacă încerci să deprinzi această practică sînt cele ale unei organizaţii de meditaţie transcedentală, care îţi spun că pentru a deprinde această tehnică trebuie să înveţi timp de 7 şedinţe cu un profesor de T.M. certificat de către aceasta organizaţie. Preţurile sînt mai mult decît piperate; unele sînt atît de iuţi încît îţi dau lacrimile.
    Ţi se spune că trebuie să repeţi o inşiruire de sunete, numită mantra, care este doar a ta şi pe care nu ai voie să o divulgi nimănui deoarece astfel şi-ar pierde vraja şi nu ar mai funcţiona. După cum ţi-ai dat seama imediat ce ai judecat la rece o clipită sau două, acestea sînt doar nişte bazaconii. Practica este atît de simplă încît o practică involuntar pînă şi unii bebeluşi, fără ca să-i înveţe cineva, şi ea funcţionează tocmai din cauză că nu se bazează pe nici un secret, vrajă, sau magie.
   Într-adevăr, trebuie să repeţi o mantra, pe care ţi-o poţi alege tu singur, poţi experimenta cu mai multe din acestea, poţi chiar să repeţi şi rugăciunea către dumnezeul tău preferat (deşi eu nu recomand aşa ceva), tehnica funcţionează din cauza repetiţiei, şi această repetiţie declanşează ceea ce se numeşte "răspunsul de relaxare", starea fiziologică opusă "răspunsului fugi sau atacă", cel care duce la eliberarea hormonilor de stress. De asemeni, repetarea mantrei timp de 10 - 15 minute, într-o poziţie care-ţi este confortabilă, ocupă resursele cognitive angajate în procesul de gîndire continuă specific stărilor de anxietate. Asta se întîmplă deoarece gîndurile atunci cînd sînt gîndite sînt exprimate în cuvinte şi odată ce urechea minţii este ocupată să asculte aceasta singură şi stereotipă melodie, altele devin foarte greu de auzit. Foarte greu de auzit, dar niciodată imposibil, aşa că ocazional te vei trezi gîndindu-te la cai verzi pe pereţi, cai pe care nu i-ai invitat să tropăie prin capul tău şi de ale căror zgomote infernale ai vrea să scapi numaidecît. Poţi scăpa de ele revenind la pronunţarea vocală sau în gînd a mantrei, măcar pentru un rastimp care să ofere puţină pace şi puţină linişte creierului tău obosit, în care gîndurile neinvitate colcăie precum viermii pe un cadavru în stare avansată de descompunere.
   Este totuşi indicat să nu-ţi alegi vreo mantră din categoria: "se arde mîncarea pe foc", "dezastru, vine apocalipsa" sau  "fac pe mine" ci mai degrabă onomatopee, adică asocieri de sunete fără nici un fel de sens, acestea fiind cele mai eficiente, tocmai pentru că nu înseamnă nimic. Eu folosesc de regulă cîte ceva din familia de cuvinte al clasicului cuvînt "relaxare". Cu cît se practică acest ritual mai mult, cu atît devine mai eficient, din cauza reflexului condiţionat care se creează odată cu practica repetată.
   Ai observat probabil că în ziua de astăzi ţi se cere să scrii în CV că deţii rezistenţă la stress; mai demult nu-i întrebau pe sclavi dacă au rezistenţă la bici, acum se vede deci că oamenii sînt considerabil mai civilizaţi. Totuşi, pe masură ce se măreşte distanţa dintre arhitectura mediului în care corpul uman a evoluat ca să funcţioneze şi arhitectura celui actual, în care corpul este obligat să funcţioneze, presiunile la care este supus acest trup cresc, şi noi avem nevoie de unelte care să ne ajute la procesul de adaptare. Eu am listat aici una dintre ele, în principal din cauză ca funcţionează excelent dar şi din cauză că sînt unii care pretind bani pentru a preda un lucru atît de simplu, ceea ce contează de bunăseamă drept şarlatanie.

marți, 17 februarie 2015

Adevărul despre războiul din Ucraina

   Am avut zilele trecute o foarte scurtă discuţie cu nişte colegi, şi am înteles că ei prin aceste zile se simţeau ameninţaţi de ruşi, ameninţaţi de o eventuală invazie rusească. Este chiar foarte normal să se simtă astfel, avînd în vedere informaţiile care sînt servite poporului român de către mass media şi de către angajaţii guvernului României. Vestea cea mai bună este că aceste informaţii nu trebuie luate în serios, deoarece guvernul sigur nu este vreo sursa de încredere, iar cu atît mai puţin mass media, care spune minciuni în aceeaşi direcţie cu guvernul doar că mai mult sau mai puţin înflorite. Orice om se poate întreba dacă există vreun motiv pentru care nu trebuie să aibă încredere în spusele iubiţilor conducători şi răspunsul va fi inevitabil afirmativ. Eu aici am să arăt cum cei pe care i-am numit mai sus sînt nişte mari cavaleri ai neadevarului şi ai dezinformarii şi cum nimeni nu trebuie să se sperie de vreo invazie a ruşilor.  Pentru aceasta trebuie să vorbim puţin despre adevăr.
   Este clar că există la ora actuală tensiuni puternice între ţările NATO / UE pe deoparte şi Rusia în cealaltă; Rusia se află sancţionată în mod repetat politic şi economic de către partea opusă, iar preţul petrolului a fost scăzut intenţionat pentru a a sabota economia ruşilor, a cărei profituri derivă într-o măsură consistentă din vînzările de resurse naturale. Şi moneda rusească şi economia lor sunt suferinde din această cauză, dar aici trebuie menţionat că în ceea ce priveşte raporturile economice dintre Rusia şi UE, embargoul este parţial, şi vine doar dinspre Europa înspre ruşi şi nu invers; în continuare europenii beneficiază de gazul şi petrolul rusesc, care acoperă undeva între o treime şi un sfert din consumul Uniunii, ceea ce reprezintă o cantitate imensă, funcţionarea mai multor ţări europene fiind absolut dependentă de resursele ruseşti.
   În ceea ce priveşte Ucraina, situaţia este la fel de gravă deoarece sînt omorîţi oameni în estul ţării, în auto-proclamatele republici Donetsk şi Lugansk (aka Donbass sau Novorossia), cîţiva dintre miliţiile acestor republici, foarte mulţi civili, şi în cealaltă parte foarte mulţi soldaţi ucrainieni. Aproape un milion de ucrainieni au fugit din Ucraina în Rusia iar alte cîteva sute de mii s-au refugiat prin alte părţi ale Ucrainei. Este evident că-i vorba de un conflict serios, şi în ceea ce priveşte un astfel de conflict ne-am face nouă înşine un mare serviciu, cît şi ne-am îndeplini datoria de-a cunoaşte adevărul, dacă am lua în considerare punctele de vederele ale ambelor părţi implicate şi nu doar punctul de vedere al uneia dintre părţi, acela care ne este prezentat nouă prin mijloacele clasice de (dez)informare.
   N-am să mă obosesc să prezint ceea ce se prezintă în presa noastră şi nici poziţiile celor care conduc România deoarece o fac alţii cu vîrf şi îndesat, alţii care sînt mult mai numeroşi decît mine şi au o putere de dispersie a informaţiei net superioară. Pe scurt totuşi, istoria care ne este servită sună cam aşa:
"cetăţenii ucrainieni sătui de corupţie, de sărăcie şi de dictatura oligarhilor s-au ridicat să demonstreze împotriva guvernului şi preşedintelui dictator de atunci, numit Yanukovici, ei manifestîndu-şi paşnic dorinţa de-a se integra în viitor în structurile UE si NATO, şi de-a ieşi din sfera de influenţă a Rusiei. Odată ce preşedintele a fugit şi guvernul a căzut, în Ucraina instalîndu-se un regim democratic, ruşii au ocupat peninsula Crimeea din sudul ţării, în timp ce au început să sponsorizeze cu arme şi trupe, grupări de terorişti în Donbass, care terorizeaza populaţia din acele regiuni astfel încît ea să nu subscrie la direcţia pro-europeană a restului Ucrainei. De atunci şi pînă acum s-au dus lupte grele cu aceşti terorişti susţinuţi de Rusia, care au înfrînt armata ucraineană de cîteva ori."
   Ei bine, eu am să arăt de ce această teorie despre desfăşurarea lucrurilor în Ucraina este eufemistic spus, o interpretare foarte distorsionată a adevărului, dar mai pe şleau spus, o minciună abjectă. O metodă clasică de dezinformare, care este folosită şi în acest caz, este prezentarea de adevăruri trunchiate.
   Iată cum se procedează: nişte oameni rău intenţionaţi se duc cu o cameră de filmat în bîrlogul unui urs şi încep să facă tot felul de exhibiţii pe lîngă el. Unul îl trage pe urs de urechi, altul îi bagă o lanternă prin ochi, ei fac concursuri de tras băşini pe lîngă nasul ursului, ştiind că ursul are un miros foarte sensibil şi nu-i prea place acest lucru; se strîmbă la el şi îi bagă beţigaşe între gheare ca să se distreze pe seama lui. Ursul este mult prea mare şi prea impozant ca sa se pună la mintea acestor păduchi umani aşa că stă placid şi suportă toate aceste mici iritaţii. Pînă pe la o vreme cînd unuia îi dă prin minte ideea genială de-a-l călca pe urs pe testicule, atunci cînd ursul decide că oamenii sînt mult prea nesimţiţi, aşa că dă un urlet care le îngheaţă sîngele în vene, se ridică şi cu o labă îi proiectează pe toţi afară din bîrlog. Oamenii noştri iau înregistrarea întîmplării, taie partea cu exhibiţiile şi păstrează ultima parte, aceea cu ursul nervos, pe care o difuzează în toată media ţipînd în toate parţile: săriţi! săriţi! ursul ne atacă! vine peste noi!! !
   Exact aşa procedeaza în cazul Rusiei media occidentală, prezentînd aproape nici una dintre exhibiţiile acelor oameni rău intenţionaţi, ci doar exagerînd reacţiile Rusiei la aceste exhibiţii, pe lîngă mai multe alte dezinformari şi minciuni, care de care mai mîrşave şi mai sofisticate.
  Nu se vorbeşte de exemplu despre faptul că mult înainte ca protestele "pro-europene" să înceapă, existau informaţii despre pregătirea unei lovituri de stat în Ucraina, comandată din interiorul ambasadei S.U.A. la Kiev, de către ambasadorul american, prin intermediul unor ONG-uri care-i învăţau pe oameni cum să folosească mediile de informare şi să producă o revoltă populară. Nici despre faptul că în timpul demonstraţiei, au fost angajaţi lunetişti de către partida pro-europeană, mai corect anti-rusească, care să tragă şi să ucidă oameni şi dintre jandarmerie şi dintre protestatari astfel încît să-i întărîte pe unii împotriva altora (poate-şi aminteşte cineva de teroriştii din '89).
  S-a vorbit foarte puţin despre convorbirea interceptată (de catre serviciile secrete ale Rusiei) în care înalţi oficiali americani stabileau cine să facă şi cine să nu facă parte din guvernul ucrainean, şi în care Victoria (fuck the EU) Nuland exprimă într-un stil neinterpretabil poziţia S.U.A. faţă de europeni şi statele europene; aici mass media s-a dat de ceasul morţii să o scalde pe toate părţile şi să ne explice cum acea convorbire nu este ceea ce este, adică înregistrarea executării unei lovituri de stat, ci este cu totul şi cu totul altceva. Pun pariu că prin aceste părţi ale lumii nu se ştie că actualul preşedinte al Ucrainei, Petro Poroshenko, este un mai vechi informator şi agent al guvernului S.U.A., probabil din cauza că nici autorităţile române şi nici presa nu consideră acest amănunt ca demn de amintit.
   Tot la fel de nedemn de amintit este faptul că oamenii din Donbass, care nu acceptă regimul actual din Kiev, sunt etnici ruşi, sînt chiar mai ruşi decît sunt români românii din Bucovina ucraineană, sînt ruşi sadea, şi ei au spus că nu vor face parte dintr-o alianţă militară antirusească precum N.A.T.O., decît morţi. Pentru aceasta ei sînt numiţi terorişti, deşi este o specie ciudată de terorişti, aceea care procedeaza să facă referendumuri şi este tot timpul dispusă să discute şi să facă tratative pentru încetarea ostilităţilor, mai ales ca a înfrînt armata ucraineana de fiecare dată. Referendumurile lor, în care ei vor să se separe de Ucraina din motive destul de întemeiate, nu sînt susţinute de către polul geopolitic antirusesc, acelaşi care a bombardat şi a dezintegrat statul iugoslav tocmai pentru că nu accepta separarea regiunii Kosovo. Dacă aceşti oameni (S.U.A., N.A.T.O.) ar fi consistenţi în comportament, ei ar trebui să bombardeze guvernul ucrainean pe care chiar ei l-au montat şi pe care chiar ei îl susţin, ca să-i lase astfel pe ruşi să se separe aşa cum doresc. În loc de asta, nu mai ştiu cum să-i îndrepte pe ucrainieni să se ducă şi să bombardeze locuinţele, parcurile, spitalele şi gradiniţele din Donetsk.
   Nici prea mult nu se vorbeste pe la noi despre faptul ca actualul regim din Kiev este susţinut de şi este asociat cu ... naziştii. Mii de nazişti au fost principala forţă care a detronat regimul vechiului preşedinte Yanukovici şi totodată cei mai organizaţi şi mai violenţi dintre demonstranţii din Kiev; cîţiva dintre liderii nazişti au primit înalte funcţii în guvernul pro-european, care a venit să aducă democraţia şi drepturile omului în Ucraina.
   Democraţie au zis că aduc, democraţie au adus: ţara este devastată; a pierdut atît Crimeea, Donbass-ul, cît şi relaţiile bune cu Rusia; banii care vin cu ţîrîita dinspre SUA şi UE, sînt folosiţi pentru a înarma tineri ucraineini, pentru a-i trimite la moarte sigură în Donbass şi nu pentru a reconstrui economia aproape falimentară; corupţia şi dictatura oligarhilor este mai puternică decît niciodată, iar ţara este angajată într-un război civil în care armata omoară cetăţenii pe care ar trebui să-i apere.
   Aşa arată democraţia americană exportată la graniţa Rusiei, şi nu trebuie să mire pe nimeni, deoarece de export de democraţie americană au suferit şi încă suferă Siria, şi Libia, şi Irakul şi Egiptul, şi multe alte ţări doar în perioada recentă, astfel că acum nu mai putem decît să vorbim despre locul unde a existat odată statul numit Irak, loc pe care prospera acum moartea, disperarea şi deznădejdea - cele trei adevărate feţe ale democraţiei americane.    
   Dar să ne întoarcem să vorbim despre lucrurile despre care mulţi nu vor să se vorbească, să ne întoarcem în Ucraina,  unde armata ucraineană utilizează bombe cu rază mare de dispersie împotriva populaţiei civile, probabil din exces de democraţie americană. Poate îşi aminteşte cineva de prăbuşirea unui avion, numit MH17, tragedie în urma căreia Rusia a fost acuzată de doborîrea lui şi în urma căreia a primit o nouă rundă de sancţiuni din partea UE si S.U.A. Ei bine, în legatură cu aceasta, s-a semnat un document între cei care fac investigaţia astfel încît Ucraina să se poată opune fără nici un fel de explicaţie publicării oricăror fel de informaţii rezultate în urma investigaţiei. Nici pînă în ziua de astăzi  guvernul ucrainean nu a binevoit să predea înregistrările turnurilor de control, adică ce au discutat operatorii ucrainieni cu piloţii avionului de pasageri atacat şi doborît din aer. Cred că ne putem da seama singuri de ce şi cine anume a doborît acel avion.
   Despre atrocităţile şi actele de o violenţă extremă şi primitivă comise în Ucraina de către forţele aflate acum la putere, nu putem să vorbim fără să amintim de masacrul de la Odessa, în care cîteva zeci de demonstranţi proruşi au fost ucişi şi apoi arşi în uralele mulţimii de susţinători nazişti ai democraţiei vestice. Ei bine, acestea sunt doar cîteva din găurile care pot fi observate în teoriile fantasmagorice pe care autorităţile române şi presa care-i deserveşte ni le prezintă pe post de adevăr; dacă crede cineva că sînt doar invenţii ale mele, este bine de ştiut că prin alte ţări există şi politicieni responsabili care spun adevărul, nu cum se întîmplă în ţara noastră, de spun toţi în cor aceeaşi minciună:

  

   Acum, în legatură cu posibila invazie rusească despre care unii vorbesc - este o aberaţie cruntă pentru oricine cunoaşte puţină politică internaţională. O simplă privire pe o hartă a bazelor militare de pe planetă va arata cine este agresorul. Mai mult studiu al istoriei poate revela celui care studiază, modul în care S.U.A. a profitat de fiecare dată cînd a fost război în Europa, şi cum ar mai profita acum dacă ar fi un război în Europa, eventual unul în care Rusia să fie atacată de către ţările europene; asta i-ar face pe guvernanţii americanilor să se lingă pe degete. Dupa căderea zidului Berlinului, în ciuda faptului că Rusiei i se promisese că nu vor fi cooptate în N.A.T.O. fostele ţări din blocul comunist, este exact ceea ce s-a întîmplat. Pînă şi noi sîntem în NATO şi avem un scut antirusesc deşi ruşii n-au manifestat nici un fel de interes în ceea ce ne priveşte, iar cînd au manifestat, nu era vorba despre război ci despre altceva. Nici vorbă ca Rusia să fi invadat Crimeea sau Ucraina, Rusia se apără la porţile ei de fasciştii din N.A.T.O. iar noi facem parte din aceasta organizaţie criminală şi fascistă.
   După cum văd eu lucrurile, este necesar ca fiecare om de pe planeta asta care vrea să se considere un om responsabil, să îşi afişeze în mod făţiş dezgustul faţă de politica primitivă şi agresivă a S.U.A., pînă cînd politicienii şi lacheii care mint cu neruşinare în numele lor să se afle în situaţia de-a predica unor pereţi. De aceea invit ocazional pe unii şi alţii să constate că oamenii din Ucraina plătesc chiar acum acum preţul dezinformării lor, plătesc preţul pentru a crede ceea ce nu-i adevărat, şi oricine crede ceea ce nu-i adevărat, va plăti un preţ foarte greu, mai devreme sau mai tîrziu.