Pagini

joi, 26 martie 2015

Sfînta competiţie în faţă cu reacţiunea

   Trăind eu în societatea capitalistă (multilateral dezvoltată), în care toţi putem teoretic să ne facem visele să devină realitate - deşi practic foarte puţini reuşesc acest lucru, nu s-a putut să nu fiu pus faţă în faţă adeseori cu virtuţile competiţiei. Fiind pus în faţă cu virtuţile competiţiei mi s-a tot explicat cît de tare este competiţia şi cît de bune sînt rezultatele competiţiei, cît de bine te simţi atunci cînd eşti cîştigător, şi cît de drept este să caştige cel care merită să cîştige. Ei bine, eu am stat şi am analizat la rece această practică a competiţiei, împreună cu toată ideologia care circulă în jurul ei, şi concluziile la care am ajuns nu prea seamănă cu ceea ce se prezintă în spaţiul public legat de acest subiect.
   Practica competiţiei este un comportament care există potenţial în oricare dintre noi; orice fiinţă umană se naşte cu acest instinct, el este înscris în genele noastre şi este activat automat atunci cînd există sărăcie de anumite resurse. Se întîmplă ca la oi sau ca la vaci; atîta timp cît este iarbă pentru toate oile şi vacile, pasc toate împăcate, liniştite şi fericite; cînd nu mai este destul pentru toate, atunci încep să se împingă şi să se împungă unele pe altele. Acele resurse înseamnă cam orice lucru de pe lumea asta care poate satisface o nevoie; inclusiv pe cele sexuale.
   În fapt, competiţia sexuală se manifestă cîteodată la fel de crud ca aceea pentru supravieţuire deoarece se confundă cu aceasta; de exemplu un mascul leu ca să poată sa aibă "o familie" a lui, trebuie să-l omoare sau să-l alunge pe unul care are deja acea familie, iar apoi îi va ucide progeniturile. Pentru oamenii care s-au delectat cu lectura Bibliei, putem să amintim despre instanţele în care poporul lui Israel în timp ce hălăduia prin deşert mai dădea peste vreun trib nenorocit la propriu, toţi bărbaţii şi toţi copiii de sex masculin erau ucişi, împreună cu femeile care aveau deja copii, şi erau lăsate în viaţă doar femeile virgine, care erau transformate în sclave sexuale ale israeliţilor. Şi încă în rîndul poveştilor biblice, acestea sunt printre cele mai plauzibile poveşti din acea carte, ele fiind confirmate de surse mult mai sigure şi exterioare Bibliei, precum cercetări arheologice, documente istorice şi comportamente generale ale anumitor specii de animale, pe care oamenii au ţinut morţiş să le copieze şi apoi să le ducă la extrem. Vestea bună este că putem totuşi să şi depăşim aceste episoade de barbarie, chiar dacă comportamentul competiţional este înscris adînc în structura genetică a tuturor vieţuitoarelor, ba încă este înscris şi în anumite structuri ale materiei care nu sînt vii.
  Din cauza influenţei genetice - tradusă în psihologia noastră, atunci cînd ajungem posedaţi de acest instinct primar al competiţiei, capul nostru este golit de dubii întemeiate şi umplut de certitudini puternice, dar false, şi cu atît mai mult este necesar deci să gîndim critic la această practică ce ne apare la fel de naturală ca respiraţia. Fiind competiţia un instinct atît de visceral, de-a lungul timpului a dat naştere la construcţii culturale care o glorifică şi o certifică; competiţia fiind glorificată prin artă şi prin ideologiile politice şi înaintată ca o practică foarte bună pentru rezolvarea problemelor noastre. Sîntem pe scurt îmbuibaţi şi spălaţi pe creieri cu ideologia competiţiei.
   În esenţă, competiţia reprezintă mai mult decît o metodă de-a rezolva un conflict de interese, este o metodă (ar spune susţinătorii ei) de-a ajunge la un adevăr. De exemplu partidele politice îşi măsoară catindaţii ca să aflăm care-i cel mai bun dintre ei, şi noi cunoaştem cît de bine funcţionează această metodă de-a furniza adevărul despre care-s cei mai buni conducători; atît de bine funcţionează încît toţi cei care au ajuns să conducă ţara după acest algoritm au fost sub orice critică. Noi nu avem aici deci de ce să-i criticăm, deoarece realitatea ţării noastre o face cu vîrf şi îndesat, o fac şi alţii din greu dar fără nici un spor, deoarece în loc să critice metoda care-i propulsează pe aceşti oameni la conducerea ţării, ei îi critică individual pe oameni - o activitate de aproape înrudită cu prostia.
   Să zicem că eşti femeie şi vrei să îţi selectezi un bărbat ca să-ţi fie soţ. Ai tu o metodă magică de selecţie şi cînd o aplici, dai peste primul individ, care este curvar, beţiv şi violent. Nefiind pe placul tău începi să-l critici: că e într-un fel, că e în altul, că de ce e aşa.. drept pentru care iţi iei nişte bătăi şi apoi, normal, îi dai flit. Crezînd că n-ai avut noroc prima dată, mai încerci odată metoda magică şi dai peste altul, care este... curvar, beţiv şi violent. Şi acestuia te apuci să-i spui că nu e cum vrei tu, că umblă brambura şi altele din astea, el se enerveaza şi îţi încarcă cîteva bucăţi, după care, normal, îi dai flit. Pe la o vreme, după ce ai aplicat metoda ta magică de selecţie şi ai dat numai şi numai de bărbaţi curvari, beţivi şi violenţi, de la care ai mîncat mai multe bătai, ar trebui să-ţi dai seama că dacă ai fi mai deşteaptă, ai  încerca mai degrabă sa-ţi schimbi metoda de selecţie decît să încerci să transformi pe aceşti draci împieliţaţi în bărbaţi pe placul tău - şi mai ales criticîndu-le defectele.
   La fel face şi România, foloseşte aceeaşi metodă falimentară pentru a-şi alege nişte oameni care s-o conducă, îi alege, ei încep inevitabil să calce prin străchini; sînt criticaţi că sînt aşa cum sînt - ceea ce oricum nu-i face să fie altcineva ori altcumva - apoi sînt daţi afară, sau pierd voturi, şi sînt aleşi alţii la fel de "buni" ca ei sau chiar şi mai răi. Şi să ţinem în vedere faptul că conducerea ţării este un domeniu important al vieţii sociale, poate cel mai important domeniu, nu e ca plantatul unui strat de arpagic în spatele casei sau alegerea celei mai bune umbrele pentru ploaia improbabilă de săptămîna viitoare. Am spune atunci că această metodă a competiţiei este probabil brici, beton şi fără cusur, din moment ce ea este aleasă să fie practicată la cel mai înalt şi mai important nivel.
   Fără cusur, nici vorbă, ci putredă pînă în rărunchi cu siguranţă, aşa este competiţia. Şi nu este greu de văzut de ce se întîmplă asta şi de ce rezultatele sînt penibile. Competiţia este o metodă falimentară  deoarece ea este bazată pe decepţie; chiar dacă nu este bazată în întregime pe decepţie şi chiar dacă există concursuri în care decepţia joacă un rol minimal, în acele concursuri care contează pentru noi, decepţia reprezintă în fapt cea mai mare parte din activitatea competiţională. Ce vreau să spun?
   Dacă ne uităm la fotbal de exemplu, care este o competiţie, poate vă amintiţi de cei mai mari jucători, cei experţi în fente complicate şi pase neprevăzute, sînt de fapt experţi în decepţionarea adversarului, în inducerea lui în eroare. Atunci cînd faci o fentă în fotbal, îl convingi pe adversar printr-o mişcare a trupului că vrei să o iei în dreapta în timp ce tu ai în cap să o iei pe stînga, practic este o minciună de o fracţiune de secundă şi cîştigă cel care minte mai bine. Cîştigă cel care este mai priceput la sabotarea atît a apărării cît şi a atacului celuilalt, cu cît mai expert în sabotare, cu atît mai mari şansele de cîştig.
   Trecînd la o competiţie mai nobilă, unde spectatorii nu stau pe margine pătrunşi de trăirea competiţiei, urlînd în cor obscenităţi naziste şi alte declaraţii belicoase, de abia aşteptînd să se termine meciul ca să se ia la pumni şi la picioare cu suporterii adverşi, putem să facem o analiză a şahului. Şahul, într-adevăr, un sport nobil şi pacifist, dar bazat tot pe sabotarea adversarului; cum ar fi un meci de şah în care ambii oponenţi îşi comunică ce au de gînd să facă? Toată filozofia şahului se rezumă la a sabota adversarul, la a crea scheme care să-l inducă în eroare, la a-l trage pe sfoară, umblînd cu cioara vopsită, făcîndu-l să creadă că ai nişte intenţii pe care de fapt nu le ai.
    Şi acestea sînt doar nişte jocuri, singurul cadru în care consider că e bine să facem competiţie; să facem competiţie doar atît timp cît este o joacă. Atunci cînd nu mai e joaca şi cînd e în serios, vom descoperi şi de ce aşteptările noastre legate de rezultatele procedeului competiţional se transformă adesea în dezamagiri. Cînd în campania electorală un catindat înfrînge pe altul, noi nu cunoaştem că acela este mai bun pentru guvern ori preşedenţie decît adversarul lui, ci noi cunoaştem că acela este mai bun decît adversarul său la activitatea de-a-şi sabota adversarul. De aceea, prin acest procedeu al competiţiei noi promovăm în cele mai înalte funcţii ale statului nişte genii ale sabotării, nişte maeştri ai decepţiei - mincinoşi de excepţie, care sînt atît de pricepuţi la sabotare şi decepţie încît nu îşi sabotează şi nu-şi decepţionează doar adversarul, ci reuşesc să saboteze şi economia ţării şi să decepţioneze şi populaţia, nu doar odată ci de mai multe ori. 
  Valabil pentru orice formă de competiţie este lipsa comunicării între părţile concurente în ceea ce priveşte mijloacele folosite pentru realizarea scopului; chiar dacă vorbim despre concursul numit săritura în înălţime, unde este dificilă sabotarea concurenţilor, unii de către ceilalţi, nu-i vom vedea pe toţi săritorii în înălţime ţinînd conferinţe colective legate de cele mai bune metode de antrenament şi împărtăşindu-şi niscaiva tehnici secrete; atît timp cît victoria este în joc, sinceritatea între ei este scoasă din discuţie.
    În partea cealaltă, luînd cazul unui concurs foarte îndrăgit de specia noastră, numit război, şi care este bazat în întregime pe decepţie (el fiind competiţia supremă), oamenii sînt atît de scrupuloşi încît se şi îmbracă special pentru a trage ţeapă adversarului, se îmbracă în costume de camuflaj pentru a putea să ucidă adversarii fără a fi vazuţi, ori işi construiesc arme cu lunetă pentru a putea să le zboare creierii acelora de la mai mare distanţă. Apoi vedem prin filmografia care se serveşte populaţiei cum sînt glorificaţi ca nişte viteji şi eroi, aceşti specialişti în tactici mîrşave şi în producerea şi utilizarea de instrumente şi dispozitive special construite pentru uciderea pe la spate şi fără drept de apel a inamicului. Păi ce fel de competiţie este asta cînd oamenii sînt vînaţi precum animalele? Dacă se duce un lunetist îmbracat după moda camuflaj şi împuşcă doi babuini în cap de la cîteva sute de metri distanţă, am putea să-l acuzăm de curaj şi vitejie?
    Trebuie deci să recunoaştem pe la o vreme că dacă vrem să vedem care-i cea mai bună strategie de-a realiza un anumit lucru şi alegem să facem asta punînd nişte grupuri de oameni să concureze unii împotriva altora, cîştigătorul nu ne va furniza acea strategie maximală, ci ne va furniza strategia cea mai bună pentru a caştiga concursul, concurs care nu se cîştigă decît prin realizarea obiectivului de realizat ci mult mai repede prin împiedicarea adversarilor să-l cîştige, deoarece este mult mai uşor să strici decît să construieşti.
   La un concurs pentru cele mai înalte funcţii în stat, dacă vom folosi procedeul competiţiei, este probabil că ea nu va fi cîştigată de către cei mai drepţi, mai cinstiţi şi mai patrioţi dintre noi ci de către cei mai mîrşavi, mai mincinoşi şi mai corupţi participanţi. Nu mă credeţi!? Uitaţi-vă pe-afară!

joi, 5 martie 2015

Cum să practici meditaţia transcedentală

    Dacă ai ajuns aici, este probabil că ai ceva probleme cu stress-ul şi cu problemele asociate lui, precum anxietatea sau durerea cronică, sau poate cumva eşti în căutarea iluminării. În ceea ce priveşte iluminarea singura mea recomandare este un bec foarte bun la veioză, eventual ecologic, un bec care te poate ilumina puternic şi pe tine şi eventual cîteva cărţi care vor reflecta lumina cunoaşterii în interiorul capului tău. Eu sugerez pentru început o istorie a culturii şi civilizaţiei umane, istorie care-ţi oferă o privire generală asupra subiectelor de interes general. Dar dacă vrei cumva să ajungi într-un timp foarte scurt la vreo stare psihologică înălţătoare, în care tu devii mult mai deştept decît ceilalţi oameni şi deţii o viziune generală asupra lumii calitativ superioară celorlalte, un geniu în toată legea, eu nu pot să te ajut decît arătîndu-ţi cu degetul cît de mulţi oameni au reuşit această performanţă fantastică, doar că să vezi care sînt şansele tale reale în această intreprindere.
    Din fericire, în ceea ce priveşte stressul, meditaţia transcedentală este o metodă chiar foarte eficientă de-a-l diminua considerabil, deşi nu singura; unii oameni preferă imagistica vizuală, exerciţiile de respiraţie, hipnoza, relaxarea musculară progresivă, yoga, variate exerciţii fizice, alcoolul ori alte substanţe toxice, iar alţii, fuga într-o peşteră, demisia sau revoluţia, etc.
    Primele linkuri pe care poţi ateriza dacă încerci să deprinzi această practică sînt cele ale unei organizaţii de meditaţie transcedentală, care îţi spun că pentru a deprinde această tehnică trebuie să înveţi timp de 7 şedinţe cu un profesor de T.M. certificat de către aceasta organizaţie. Preţurile sînt mai mult decît piperate; unele sînt atît de iuţi încît îţi dau lacrimile.
    Ţi se spune că trebuie să repeţi o inşiruire de sunete, numită mantra, care este doar a ta şi pe care nu ai voie să o divulgi nimănui deoarece astfel şi-ar pierde vraja şi nu ar mai funcţiona. După cum ţi-ai dat seama imediat ce ai judecat la rece o clipită sau două, acestea sînt doar nişte bazaconii. Practica este atît de simplă încît o practică involuntar pînă şi unii bebeluşi, fără ca să-i înveţe cineva, şi ea funcţionează tocmai din cauză că nu se bazează pe nici un secret, vrajă, sau magie.
   Într-adevăr, trebuie să repeţi o mantra, pe care ţi-o poţi alege tu singur, poţi experimenta cu mai multe din acestea, poţi chiar să repeţi şi rugăciunea către dumnezeul tău preferat (deşi eu nu recomand aşa ceva), tehnica funcţionează din cauza repetiţiei, şi această repetiţie declanşează ceea ce se numeşte "răspunsul de relaxare", starea fiziologică opusă "răspunsului fugi sau atacă", cel care duce la eliberarea hormonilor de stress. De asemeni, repetarea mantrei timp de 10 - 15 minute, într-o poziţie care-ţi este confortabilă, ocupă resursele cognitive angajate în procesul de gîndire continuă specific stărilor de anxietate. Asta se întîmplă deoarece gîndurile atunci cînd sînt gîndite sînt exprimate în cuvinte şi odată ce urechea minţii este ocupată să asculte aceasta singură şi stereotipă melodie, altele devin foarte greu de auzit. Foarte greu de auzit, dar niciodată imposibil, aşa că ocazional te vei trezi gîndindu-te la cai verzi pe pereţi, cai pe care nu i-ai invitat să tropăie prin capul tău şi de ale căror zgomote infernale ai vrea să scapi numaidecît. Poţi scăpa de ele revenind la pronunţarea vocală sau în gînd a mantrei, măcar pentru un rastimp care să ofere puţină pace şi puţină linişte creierului tău obosit, în care gîndurile neinvitate colcăie precum viermii pe un cadavru în stare avansată de descompunere.
   Este totuşi indicat să nu-ţi alegi vreo mantră din categoria: "se arde mîncarea pe foc", "dezastru, vine apocalipsa" sau  "fac pe mine" ci mai degrabă onomatopee, adică asocieri de sunete fără nici un fel de sens, acestea fiind cele mai eficiente, tocmai pentru că nu înseamnă nimic. Eu folosesc de regulă cîte ceva din familia de cuvinte al clasicului cuvînt "relaxare". Cu cît se practică acest ritual mai mult, cu atît devine mai eficient, din cauza reflexului condiţionat care se creează odată cu practica repetată.
   Ai observat probabil că în ziua de astăzi ţi se cere să scrii în CV că deţii rezistenţă la stress; mai demult nu-i întrebau pe sclavi dacă au rezistenţă la bici, acum se vede deci că oamenii sînt considerabil mai civilizaţi. Totuşi, pe masură ce se măreşte distanţa dintre arhitectura mediului în care corpul uman a evoluat ca să funcţioneze şi arhitectura celui actual, în care corpul este obligat să funcţioneze, presiunile la care este supus acest trup cresc, şi noi avem nevoie de unelte care să ne ajute la procesul de adaptare. Eu am listat aici una dintre ele, în principal din cauză ca funcţionează excelent dar şi din cauză că sînt unii care pretind bani pentru a preda un lucru atît de simplu, ceea ce contează de bunăseamă drept şarlatanie.